Cota unică sau numărul câştigător

Desigur, politica fiscală determină în mare măsură mersul unei economii şi structura unui buget. Dar la noi fiscalitatea pare mai degrabă o combinaţie de numere câştigătoare de loterie decât construcţii echilibrate de politică fiscală. Fascinaţia aceasta pentru „numerele corecte“ ţine mai mult de ideologie, dar, într-o Europă pragmatică, distincţia simplistă dreapta – taxe reduse, stânga – taxe crescute nu se aplică aşa cum pare că la noi începe să fie privită. Această trimitere ideologică este susţinută şi de îndârjirea cu care o parte a PDL şi guvernul ţin de cota de 16% ca ultim element identitar şi unic sprijin pentru mediul de afaceri. Însuşi premierul Boc evocă, de fiecare dată, păstrarea cotei unice ca un element de sprijinire a mediului de afaceri.

Din acest punct de vedere, fidelitatea faţă de această cotă este prea importantă pentru guvern pentru a putea fi pusă în discuţie. Prea importantă? Da, dar fascinaţia cotei ideale, nu a cotei unice, este prea mare chiar în partidul de guvernământ. Altfel nu se explică iniţiativa unui grup de parlamentari PDL (printre care chiar şi prea discretul ministru al Economiei Ion Ariton, pe vremea când era parlamentar, nu guvernamental) de a reduce impozitul pe venit de la 16% la 10%. Propunerea este deja jumătate de lege, trecând prin Senat în ciuda opoziţiei Ministerului de Finanţe (care vede o gaură în buget de 1 miliard) şi este cu atât mai interesantă cu cât duce la sfârşitul cotei unice, de vreme ce impozitul pe profit rămâne, în opinia vizionară a impredictibilului senator Urban, principalul iniţiator, la nivelul de 16%. În fond, nu ar fi prima dată când am asista la sufocarea cotei unice chiar de către fidelii susţinători.

Ministrul Pogea a consemnat acest fapt prin introducerea impozitului minim, eliminat abia acum nici două luni. Situaţia este însă caraghioasă, în cel mai bun caz. Senatorii fac o expunere de motive pro business care s-ar potrivi în cel mai bun caz reducerii impozitului pe profit, nu celui pe venit! Mai mult, în aceeaşi sesiune se votează scrisoarea de intenţie cu FMI care prevede, înainte de orice, stabilitate fiscală! Hotărât lucru, coerenţa nu este tocmai o calitate a muncii senatorilor...

Sau fascinaţia impozitului ca număr câştigător de loterie este prea puternică. Liberalii susţin – fără cifre şi fără comentarii – că scăderea cotei unice va aduce mai mulţi bani la buget, pentru că, rapid, conformarea la plată va creşte şi, ca urmare, evaziunea va scădea. O teorie corectă, de manual. Cea mai mare susţinere pentru această interpretare este ceea ce s-a întâmplat în 2005, când, într-adevăr, a crescut conformarea la plată după introducerea cotei unice. De aici apar însă două ipoteze. Prima susţine că creşterea veniturilor din impozitul pe profit a venit pentru că am avut creştere economică, a doua că am avut creştere economică pentru că am avut cotă unică redusă. A considera cota unică singurul factor de creştere economică pentru 2005-2008 sau singurul vinovat de excesele politicii de consum, pe care a susţinut-o, este ca şi cum am fetişiza o cifră mai mult decât e cazul. De aceea, doar reducerea cotei nu schimbă prea multe în contextul economic dat.

România are nevoie, pe lângă o cotă în principiu redusă, de politici active pe piaţa forţei de muncă, de reducerea costului muncii, de îmbunătăţire a practicilor fiscale complet deficitare – timpul, modul, taxele, celelalte impozite, controlul şi cultura administrativă -, toate sunt mai importante acum decât schimbarea impozitului de la 16 la 10 sau alte cifre. Cu atât mai mult cu cât lipsa profitului este marea problemă, şi nu impozitarea lui. Orice organizaţie de afaceri serioasă ştie că, în acest moment, Româ­nia nu îşi poate permite să reducă impozite, cel puţin până când nu va lua măsuri ferme de reducere a rolului statului prin dezetatizări de servicii, reducerea statului social, privatizări numeroase, adică schimbări masive în ceea ce înseamnă modelul de stat în Româ­nia. Cultura politică locală ar accepta greu o asemenea reformă, cu atât mai mult cu cât România continuă să aibă cele mai mici venituri din PIB la buget. Şi de încă un pas mai este nevoie: de reducerea drastică a evaziunii, pe care nici conformarea la plată în creştere în 2005-2007 nu a făcut-o însă neglijabilă. În acest context, predictibilitatea şi stabilitatea fiscală valorează mai mult decât orice impozit volatil.

Din acest punct de vedere, şi propunerile de asasinare a cotei unice, pe care o propune PSD, nu sunt oportune. Dincolo de ideologizarea în oglindă pe care o induce cota progresivă a PSD, schimbarea fiscală drastică – chiar dacă pleacă de la o premisă discutabilă legată de epuizarea avantajelor cotei unice – este mai mult periculoasă decât virtuoasă. România nu a avut nici pe vremea disciplinatei guvernări PSD şi a cotei progresive mai mult de 32% din PIB bani la buget, ceea ce înseamnă că nu cota unică şi nici nivelul ei nu sunt acum elementele fundamentale care pot schimba economia româ­nească. //

Taguri:

cota unica, politica fiscala, impozit pe profit, predictibilitate financiara, Pogea.