Pe aceeași temă
Odată cu intrarea în vigoare, la începutul verii, a Ordonanţei de Urgenţă nr. 50, clienţii şi băncile s-au trezit că deschid împreună o imensă Cutie a Pandorei. Mai mult decât să reglementeze situaţia, ordonanţa deschide o serie de confruntări din care pierd şi clienţii, şi băncile.
Desigur, ordonanţa are rolul ei şi o intenţie nobilă. De la intenţii la rezultate… nobile, distanţa este imensă. Meritul ordonanţei este acela că a readus în discuţie o serie de comisioane bancare abuziv aplicate şi, din păcate pentru bănci, sunt numeroase asemenea prevederi, care reprezintă în acest moment principala revendicare în procesele pe care clienţii le vor avea cu bănci ca Volksbank România, poate cea mai expusă unor asemenea situaţii.
Aceste comisioane, care în perioada de boom economic treceau neobservate, dor acum, iar băncile, evident, nu vor să recunoască aplicarea lor la limita legii. Dar ordonanţa nu condamnă acele prevederi, ci le readuce în discuţie, ele putând fi eliminate pe baza unei legislaţii bancare şi de protecţie a consumatorului deja existente. Ce face ordonanţa este să elimine comisioanele de rambursare anticipată şi să expună „transparent“ formula de calcul a dobânzii pentru credite. Două chestiuni care aproape aduc mai multă bătaie de cap decât beneficii. Să le luăm pe rând.
Comisionul de returnare anticipată a fost introdus pentru ca banca să poată avea o predictibilitate mai bună a veniturilor sale şi este, desigur, o prevedere flagrant contraintuitivă, mai nou, chiar abuzivă. Dar eliminarea lui este mai mult o chestiune teoretică decât practică. În actualul context, numărul celor care ar fi putut să facă aceste plăţi anticipate tinde spre zero şi asta din cel puţin trei motive. În primul rând, pentru că avem o scădere netă a veniturilor, iar în al doilea rând, a activelor. Dacă pentru un credit imobilar, o casă era evaluată acum trei ani la o anumită sumă, acum această evaluare este cu cel puţin 30% mai mică, din cauza evoluţiei pieţei imobiliare.
Cu venituri mai mici, cu active mai slab cotate şi cu o marjă de împrumut mai mică raportat la nivelul salariului (acum 3 ani se putea ajunge la rate de până la 70% din salariu), este imposibil de găsit un credit în condiţii mai bune la aceeaşi sumă şi foarte greu pentru sume cu 10–20% mai mici. Ca urmare, returnarea anticipată este în acest moment un caz excepţional, iar Autoritatea pentru Protecţia Consumatorului şi Consiliul Concurenţei se pot felicita că au rezolvat o chestiune de principiu, nu una practică, pentru creditele vechi.
Cea de-a doua chestiune, a „transparentizării“ formulei de calcul, este în schimb, pentru prea multe cazuri, păguboasă la propriu. Transparentizarea presupune trecerea obligatoriu la referinţe clare, de genul dobânzilor calculate pe pieţe locale, în cazul leului, şi internaţionale, în cazul celorlalte valute (euribor, libor) în calcularea dobânzii. Până acum, băncile aveau propria lor dobândă de referinţă (care cuprindea în anumite formule dobânzile respective). La această referinţă se adaugă marja băncii, mai mare sau mai mică în funcţie de tipul creditului, activele debitorului, dar şi contextul economic sau, altfel spus, riscul de ţară în care banca respectivă opera.
Cum riscul de ţară pentru România a fost şi rămâne ridicat, orice am spune, dobânzile au fost mereu mult mai mari decât cele din străinătate, indiferent de bonitatea clienţilor. La toate acestea se mai adăugau o serie de comisioane mai mult sau mai puţin în litera legii. De multe ori, aceste comisioane mai temperau marja băncii sau riscul de ţară şi, dacă acum, spun băncile, se elimină aceste comisioane, iar dobânda contractului de credit trebuie să rămână aceeaşi, vor pierde bani. Parţial, băncile au dreptate şi asta în ceea ce priveşte contractele de credit de consum. Aici este marea problemă, cu atât mai mult cu cât pe aceste tipuri de contracte apar marile restanţe pentru bănci, lucru pe care băncile nu îl vor tolera. Urmează, evident, o contrareacţie a băncilor, care vor solicita daune statului pentru intervenţia administrativă asupra dobânzilor negociate între părţi. Cum se va solda juridic această revendicare rămâne de văzut.
Dar, dacă pierd bani pe creditele de consum, vor câştiga pe cele imobiliare. E drept, nu în următorii doi ani, dar, pentru creditele pe durată lungă, câştigul este cert, odată cu introducerea referinţei în euribor. Această dobândă este aproape de minimumul istoric în acest moment şi, odată cu îmbunătăţirea contextului economic, nu are cum să evolueze altfel decât în sus. Sigur, este o chestiune de ani, dar aceste contracte de credit au majoritatea de la zece ani în sus. O creştere a dobânzilor cu cel puţin 2-3 procente în următorii 5–10 ani e mai mult decât probabilă. Şi atunci, pentru beneficiarii de credite ipotecare-imobiliare, ce s-a obţinut în afara unei „transprarentizări“ mai mult sau mai puţin utile? Faptul că băncile au permis îngheţarea dobânzilor la actualul nivel este singurul gest corect din această perioadă. În rest, confuzie prea multă şi de partea băncilor, şi a clienţilor, şi a statului, care a intervenit cam nepregătit într-o chestiune mai complicată decât pare la prima vedere. //
