Pe aceeași temă
Actuala criză economico-financiară oferă o primă experienţă de a gândi şi promova obiectivele unei „revoluţii verzi“ planetare.
La 100 de zile de la preluarea Casei Albe, preşedintele Obama trece la măsuri concrete pentru „promovarea unei economii cu emisii reduse de gaze cu efect de seră (GES)“, acţionând pe două fronturi complementare: cel intern, lansând proiectul celei mai ambiţioase legi americane a mediului de până acum, şi cel extern, iniţiind Forumul economiilor majore privind climatul, chemat să asigure succesul Conferinţei de la Copenhaga, din decembrie, asupra încălzirii globale.
La nivelul UE, pachetul energie-climat va fi continuat prin redactarea unui text, în principal de reprezentanţii Parisului şi Berlinului, asupra a ceea ce ar putea fi „Copenhaga Deal“, cu obiective precise: reducerea emisiilor de GES cu 20% în 2020 şi cu 80% în 2050! În Franţa, ministrul Ecologiei J.L. Borloo afirmă că „ieşirea din criză trece printr-o revoluţie verde“ şi că mondializarea verde este un imperativ absolut. Reacţii pe măsură la Beijing, New Delhi, Brasilia şi, practic, aproape pretutindeni.
Orice perioadă de dificultăţi economice se exprimă specific în ecuaţia raporturilor societăţii cu natura, iar sporirea îngrijorărilor generale favorizează o receptare mai acută a problemelor restante, dar foarte evidente, precum cele de ordin ecologic. Când activitatea economică se diminuează, şomajul creşte şi veniturile scad, ceea ce implică adaptarea populaţiei la o asemenea situaţie prin micşorarea consumului, rărirea deplasărilor, dinamizarea economisirii de materiale şi materii prime, evoluţii care slăbesc impactul negativ asupra mediului. La niciun an de criză se poate observa deja o încetinire a curbei emisiilor globale de CO2, fapt care încurajează speranţele rezolvării problemei ecoclimatice.
Numai că asemenea evoluţii ar putea confirma prin repetare bine cunoscutul mecanism de reacţie la atare crize, precum cele legate de şocurile petroliere din 1973 şi 1979 ori de prăbuşirea blocului „socialismului real“ în 1989. Adică măsuri punctuale, referitoare la aspecte marginale, repede abandonate, odată economia relansată, întrucât de la impunerea problemei environmentale, începând cu anii ‘70, nu s-a găsit încă soluţia depăşirii impasului incompatibilităţii dintre creşterea economică şi prezervarea mediului.
Pentru a masca gravitatea sa şi a se putea adopta unele politici naţionale şi internaţionale de atenuare a exceselor agresive, s-a apelat la teza, devenită aproape caducă prin nepracticare, a dezvoltării durabile, adică a uneia în care creşterea nu numai că ar deveni compatibilă cu protecţia mediului, dar aceasta din urmă ar fi inerentă primeia. Enunţat în 1987, în raportul Brudtland al Comisiei ONU „Viitorul nostru comun“, conceptul a rămas mai degrabă o dorinţă pioasă. Guvernele şi marea majoritate a partidelor politice prevăd în programele lor obiective de creştere economică şi priorităţi de protejare a mediului, dar, ulterior, acestea sunt abandonate.
Mediul şi calitatea sa au fost percepute şi promovate, până acum, numai ca o altă dimensiune a calităţii vieţii, într-o perspectivă liberal-occidentală.
Noua criză este prima care are loc după producerea „şocului ecoclimatic“, iar problema ecologică devine una de supravieţuire, şi nu de simplă sporire a calităţii vieţii. N. Stern, autorul celebrului raport din 2006 privind consecinţele economice ale încălzirii globale, spunea: „suntem prima generaţie care are putere de a distruge planeta“. Conjugarea crizei economice cu cea energetică, ambele de sistem, poate fi, deopotrivă, o piedică sau o şansă. Un impediment, pentru că depăşirea lor poate ignora preţul ecologic.
Dar trecerea la o economie şi, respectiv, energie verde poate să le rezolve, în acelaşi timp, pe amândouă. Departe de a fi simple, implicaţiile de ordin socio-politic rămân, în mare parte, imprevizibile.
Este capabilă democraţia reprezentativă să ofere pârghiile unei responsabilităţi generale, liber asumate pe măsura celei necesare rezolvării imperativului ecologic? Alt răspuns în afară de un „da“ condiţionat ar friza autoritarismul şi experienţe astăzi inacceptabile. Participarea directă şi efectivă a publicului la decizie reprezintă cheia depăşirii acestui impas. „Revoluţia verde“ presupune nu numai o economie, dar şi o democraţie verde.
Actuala criză economico-financiară oferă o primă experienţă de a gândi şi promova obiectivele unei „revoluţii verzi“ planetare. Premisele unei atari revoluţii sunt deja create şi ea trebuie să înceapă din ţările dezvoltate spre partea defavorizată a lumii, care, acum, are nevoie deopotrivă de economie şi ecologie. //
