Pe aceeași temă
Ani de zile, s-a spus că dezvoltarea se poate face doar pe datorie. Şi modelele europene de creştere rapidă au probat acest lucru. Acum, când vine rândul României, se pune serios problema sustenabilităţii acestui model.
Criza se traduce simplu într-un amestec exploziv de deficite bugetare mari, datorie publică uriaşă şi recesiune economică (ceea ce determină o rată mare a şomajului). „Soluţia“ greacă a fost să falsifice statistici şi să îngroape problema sub preş. Nu s-a văzut cât banii nu au fost speriaţi de criză. Se vede acum. Dar dincolo de varianta aceasta, unde minciuna instituţională joacă un rol important, se pune problema dacă această combinaţie des întâlnită printre ţările europene (datorie – deficit) nu poate zgudui din temelii întregul eşafodaj financiar al ţărilor respective pe care doar corsetul monedei unice le ţine să nu se dezintegreze, chiar dacă statele respective pun deschis toate cifrele pe masă.
Cu atât mai mult cu cât corsetul strâmt presupune costuri pe care ţările „responsabile“, ca Germania, nu sunt dispuse să-l mai subvenţioneze. Dacă raportul european de recesiune, în ceea ce priveşte combinaţia deficit bugetar–datorie publică, este 6 (deficit bugetar) la 78 (datorie publică) procente din PIB, combinaţii diferite induc probleme comune. Grecia are 12,7% la 112,6% (şi sunt cele mai mari procente), Irlanda 12,2% la 65,8%, Spania 11% la 54%, Portugalia 8% la 77%, iar Italia 5% la 114%. Acestea sunt combinaţiile care încep să fie considerate prea grave pentru a nu afecta direct modul în care finanţele publice europene au fost până acum posibile. Pentru comparaţie să luăm şi temperatura României: un 7,2% cu 30% (deficit bugetar, datorie publică). Încă departe de zona riscantă, dar datoria publică s-a dublat în doi ani, iar deficitul de asemenea.
Miza reducerilor este, de aceea, evidentă. Aceste deficite uriaşe nu sunt de ieri, de azi. Grecia, de exemplu, a intrat în zona euro cu datorie publică de 100% în 2001, iar limitele de deficit bugetar de 3% au fost deseori încălcate şi tot deseori contestate. Berlusconi cerea, prin 2007, ca investiţiile publice în infrastructură să nu conteze în calculul deficitului. Şi bine că nu s-a întâmplat aşa, pentru că altfel Italia ar fi luat postul de titular cu litera I în noul acronim - PIGS - al ţărilor cu viitor financiar incert. Combinaţiile acestea letale se activează în recesiune.
Teoria datoriilor lipsite de pericole poate funcţiona doar în condiţii de creştere economică susţinută, dar marea recesiune ne-a arătat că nu putem avea la nesfârşit asemenea perioade bune. Şi atunci, cei prinşi pe picior greşit, adică în această combinaţie de datorii, suferă. Suferă, pentru că sunt prea multe interese şi prea multe costuri pentru ca efectul pe euro să fie unul profund. Monedei europene nu i se poate permite o criză, aşa încât ţările „responsabile“ vor reacţiona cu toate riscurile. E un joc prea mare acesta, aşa încât ţările îndatorate vor fi obligate să accepte propunerile celorlalte. Iar efectele se vor manifesta pe două niveluri: asupra sistemului social european şi / sau independenţei fiscale naţionale.
Sistemul social va fi primul afectat. Pensii mari, vârstele mici de pensionare, sisteme de protecţie socială consistente, toate acestea va trebui să fie profund modificate. Criza greacă le dă însă lovitura finală. Cu datorii enorme şi ritmuri de creştere problematice, ca să nu mai spunem de vechile probleme demografice, toată Europa de Sud a început să ia în calcul creşterea vârstei de pensionare şi chiar reducerea propriu-zisă a pensiilor. Cel de-al doilea pas ţine de independenţa politicii fiscale, ultimul bastion de manifestare a independenţei naţionale în Europa unită. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la începutul acestui an, păstrează neafectat acest bastion. Parlamentul European, câştigătorul reformei instituţionale europene, nu are în continuare nicio treabă cu fiscalitatea naţională.
Dar tocmai această fiscalitate defectuoasă dintr-un colţ al Europei cum e Grecia poate spulbera această construcţie. Îşi mai pot permite germanii să tolereze o indisciplină fiscală „independentă“, dacă stabilitatea pieţelor lor valutară şi de capital este afectată de îngrijorarea produsă de riscul de faliment al zonei obscure pentru marile finanţe? Nu prea pot. De altfel, întregul program de reformă a finanţelor publice greceşti este germano-francez. Şi dacă europenii, din diferite motive, nu vor agrea ca FMI să preia controlul asupra politicilor fiscale în ţările cu probleme, va trebui ei înşişi să intre în aceste bastioane, ceea ce echivalează cu renunţarea de facto a principiilor de independenţă stipulate de tratatele europene de până acum.
Pentru toate ţările sudice, aceste consecinţe sunt dureroase. Şi de aceea, e loc pentru tot felul de acuzaţii, suspiciuni şi teorii ale conspiraţiilor. Cea mai populară este că avem de-a face cu un atac speculativ al anglo–saxonilor şi asupra euro, şi asupra independenţei sudicilor. Altfel cum s-ar putea explica acuzaţiile la adresa Greciei, de exemplu, de vreme ce deficitele asociate sunt la fel de serioase în cazul Marii Britanii (12,1% deficit bugetar şi 68,6% datorie publică), dar nimeni nu o acuză de inconştienţă. Singura deosebire este că, deşi cifrele Marii Britanii sunt mari, acestea sunt certe şi de încredere, în timp ce în sud, în Grecia şi nu numai, încă se fac calcule pentru a ajunge la cifre exacte, după ani de minciuni, omisiuni şi statistici măsluite, pentru că deficitul bugetar curgea în paralel cu deficitul de cultură politică modernă.
Cuvinte cheie: euro, sustenabilitate, buget, legea contabilitatii, fiscal
