Cu salariul majorat şi cu sufletul în rai

O majorare salarială care nu este susţinută de investiţii generatoare de creştere economică de durată, de productivitate, de eficienţă economică şi încasări pe măsură nu aduce deloc fericirea.

Pe tema asta am mai scris şi probabil voi mai scrie. Necazul este că ajungem să scriem prea des despre „probleme cu re­pe­tiţie“ fără ca cineva să dea semne că vrea şi poate să înveţe ceva din greşelile tre­cu­tului apropiat. Şi ajung să mă întreb, din ce în ce mai des: oare câţi oameni ascultă cu adevărat şi dau importanţă semnalelor transmise către ei?

Un astfel de semnal îl primim, pe de o parte, de la investitorii strategici, de la industriile bune plătitoare de taxe şi im­pozite care continuă să facă investiţii în economia naţională, de la ce­ea ce numesc a fi „puşculiţa bugetară“ a României. Un alt semnal similar primim zil­nic de la Banca Naţională. Presa eco­nomică (în special) şi adesea şi presa ge­neralistă îl citează pe guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, atunci când acesta - prin cuvinte destul de meş­te­şu­gite sau chiar prin sintagme de-a dreptul populare – cere statului o disciplină de fier în administrarea bugetului, de fapt în controlul modului în care se cheltuiesc banii publici. În anii anteriori l-am auzit pe guvernator avertizând adesea că nu există ceva mai rău pentru viaţa noastră economică decât o spirală a inflaţiei. Dar azi inflaţia „a murit“!

Însă zilele astea, guvernatorul BNR tot des­pre o „inflaţie“ avertizează. Paradoxal, nu? Păi cum, când BNR ne anunţă că in­flaţia nu este de multe luni o ameninţare reală pentru economie, tocmai acum gu­vernatorul sesizează riscul de inflaţie?! Des­pre ce „inflaţie“ avertizează atunci gu­vernatorul BNR?

Despre „inflaţia cheltuielilor bugetare“, des­pre nesăbuinţa – repetată istoric – a ma­jorărilor costurilor publice dincolo de ce­ea ce „ne ţine punga“. Dar, mă întreb, oare câţi oameni au ascultat cu atenţie şi câţi au înţeles că avertismentele inves­ti­torilor sau cele ale guvernatorului ne pri­vesc pe toţi? Câţi oare sunt convinşi că arit­metica simplă a deficitului bugetar (cât băgăm în pungă minus cât scoatem din pungă trebuie să dea cu plus, nu cu mult sub minus) este mai importantă de­cât promisiunile şi declaraţiile spec­ta­cu­loase făcute de cei interesaţi doar de „plu­sul“ personal în din-ce-în-ce-mai-apro­piata campanie electorală?

În urmă cu mult prea puţini ani ca să-i uităm atât de uşor, în plină criză finan­ciară a Occidentului, oamenii simpli şi-au văzut casele, slujbele, economiile sau fon­durile de pensii spulberate nu din cauza guvernelor, ci mai curând din cauza unor super-manageri hrăpăreţi care au dus în fa­liment – administrând defectuos – uri­a­şe companii private activând în lumea asi­gurărilor, a creditelor ipotecare sau a pie­ţei financiare. Astăzi, în plin efort de re­dre­sare economică a businessului ro­mâ­nesc (cot la cot cu businessul universal mult mai circumspect faţă de „super-ma­nageri“) şi, implicit, în plin efort de re­lan­sare a economiei naţionale, principalul ad­versar al omului simplu, dar activ eco­no­mic (fie el angajat sau angajator, bugetar sau „privat“) nu este deloc admi­nis­tra­to­rul banilor privaţi din economie (super-ma­nagerul), ci taman administratorul ba­nu­lui public din economie (acest super-ma­nager public pe care obişnuim să-l numim „guvern“). De fapt, cel care cheltuieşte banul public este şi cel care hotărăşte cum să-şi aducă în pungă din truda celui care produce banul public şi privat.

Cu ceva ani în urmă, unul dintre miniştrii noştri de Finanţe îmi spunea, într-un interviu rea­lizat la The Money Channel, că „bine ar fi să ne punem singuri că­păs­tru“. Da! Să ne punem căpăstru! Dar cine oare? Noi sau „ei“, când, de fapt, la adă­pos­tul superficialităţii cu care noi toţi pri­mim atenţionările de risc economic, gu­vernul lasă „căpăstrul“ liber riscurilor de a ne cufunda din nou într-o criză din care încă nici nu am ieşit de fapt?

Trăim azi în plin scandal: să dăm sau nu salarii mai mari la bugetari (la medici, la profesori, la funcţionari, la demnitari)? Dacă dăm, de unde? Dacă nu dăm, de ce? Di­lema e trăită în sute de mii de familii: cum să-i spun eu lui tata – fost funcţionar pu­blic aflat acum la pensie – că, după o lungă viaţă profesională pusă în slujba pu­blicului larg, el nu merită majorarea pen­siei şi aşa neîndestulătoare pentru nevoile cotidiene ale celui care ţine o casă? Cum să-i spun prietenului medic că, după ani întregi în care s-a pus în slujba sănătăţii publicului, refuzând să plece afară, astăzi nu poate avea o leafă mai mare şi că ma­jo­rarea salariului lui nu vine „într-un mo­ment bun pentru ţară“? Poate doar ex­plicându-le amândurora – şi milioanelor de angajaţi la stat care servesc educaţia, să­nătatea şi administraţia publică - ur­mă­toarele: da, avem nevoie de medici bine re­compensaţi şi da, avem nevoie de pro­fesori plătiţi civilizat. Avem nevoie de un sistem de sănătate performant! Avem ne­vo­ie de funcţionari publici profesionişti şi răsplătiţi decent! Trebuie să dăm atenţia cuvenită – şi banii necesari – profesorilor care trebuie să ne înveţe copiii şi să nu con­tinue să lase loazele să treacă clasa pen­tru că primesc „porcul de Crăciun“. Tre­buie să răsplătim civilizat medicii şi asis­tenţii, care trebuie, la rândul lor, să ve­ghe­ze la sănătate fără să ceară plicul.

Dar, dacă vrem ca ţara asta să fie ci­vi­li­zată, trebuie să ne îngrijim nu doar de pre­zent – dând pomeni electorale cu banii scoşi din „puşculiţa bugetară“ -, cât mai ales de viitorul nostru, adică de copiii de azi care vor fi forţa de muncă de mâine. As­ta înseamnă să avem grijă de ce se în­tâmplă cu banii de investiţii în domeniile amintite. O soluţie propusă de politicienii momentului este să dăm pentru majorările salariale tocmai banii necheltuiţi (inten­ţionat, aş spune eu) pentru investiţii în in­frastructură, sănătate, educaţie. Dar aşa, practic, am priva copiii acestei naţiuni de şcoli şi grădiniţe mai multe, mai bune şi mai dotate, de spitale şi clinici civilizate şi modernizate, adică tocmai de şansa unei educaţii şi a unei stări de sănătate co­res­pun­zătoare mileniului III. Şi asta doar pen­tru a satisface orgoliile unor politicieni de moment care încearcă să-şi cumpere „veş­nicia“ speculând nevoile mele, ale pă­rin­ţilor mei şi ale celor care încasează bani de la bugetul de stat, uitând de faptul că o economie sănătoasă se construieşte nu prin majorări de salarii şi de costuri bu­ge­tare, ci prin sprijinirea investiţiilor. Orice demers de echilibrare nu trebuie să fie în detrimentul investițiilor, mai ales în do­menii care sunt considerate strategice și de interes național, precum sectorul ener­ge­tic, de exemplu, sector care oferă cele mai mari salarii din economie şi care plă­teşte cele mai mari contribuţii la bugetul de stat.

Este grav că suntem superficiali: o majorare salarială care nu este sus­ţinută de investiţii gene­ra­toa­re de creştere economică de du­rată, de productivitate, de efi­ci­enţă economică şi încasări pe măsură nu aduce deloc fericirea. Dacă naţiunea nu pro­duce pe cât consumă, atunci cererea de produse şi servicii devine mai mare de­cât oferta: astfel, vom asista cu toţii la creş­terea preţurilor. Pe de altă parte, dacă na­ţiunea nu are investiţii şi nu produce pe măsura nevoilor ei, e obligată să consume din import. Iar importurile ne costă scump. Chiar şi fără să ne mai mai uităm simplist la schimbul valutar, înţelegem că a consuma din import înseamnă a băga bani în buzunarele străinilor, în timp ce a exporta înseamnă a băga bani în punga noastră. Ceea ce înseamnă că funcţionarul public, medicul şi profesorul vor fi nevoiţi să scoată din buzunare mult mai mulţi bani pentru pâine, lapte, carne, energie, gaz, benzină, haine sau alte bunuri şi ser­vicii decât ar fi crezut iniţial că le permite punga şi, astfel, în loc să trăiască mai bi­ne, vor trăi de fapt dezamăgirea para­do­xului unei vieţi mai proaste, cu un salariu mai mare.

E drept că majorările de salarii de la bu­getul public sunt seducătoare. Vin de la gu­vern, nu vin din economia reală, dar sunt suportate de aceasta (de mediul de bu­siness, de „puşculiţa bugetară“). Şi, ca orice viciu seducător, majorările de salarii te fac să uiţi pe moment de consecinţe şi să ignori semnale de avertisment precum cel al guvernatorului BNR. De fapt, e chiar simplu: nu poţi trăi cu sufletul în rai, dacă salariul e majorat „drăceşte“, în plin iad preelectoral.