Pe aceeași temă
Desigur, aceasta este o temă eternă în politica publică. De fapt, e marea temă: cum să acoperi cheltuieli tot mai mari ale unui stat, indiferent de tipul său – social, militarist, autoritar. Dar, mai mult ca niciodată până acum, această întrebare are o tensionare puternică şi în acelaşi timp o împuţinare a soluţiilor nemaiîntâlnită. Economiile europene au crescut pe datorie publică şi pe deficite. E o lecţie pe care şi politicienii români au învăţat-o. De altfel, fosta guvernare liberală a transformat-o în politică de stat, asumată conştient (sau, mai bine zis, din inconştienţă) şi tacit. Iar o asemenea strategie are limitele ei cu care ne confruntăm acum şi noi, şi grecii, şi portughezii, şi englezii.
Limitele acestei politici sunt desigur diferite şi pot face diferenţa între o recesiune cum e în Marea Britanie şi o dramă ca în Grecia. România pare să oscileze între cele două limite. Sau, mai bine spus, vom ajunge să facem o dramă din această recesiune din motive atât populiste, cât şi realiste, de proastă guvernare de decenii şi de lipsă de soluţii prezente. Situaţia de fond este aceeaşi în mai toate capitalele europene, pentru că banii, pe care altă dată statele puteau să-i împrumute ieftin şi fără prea mari griji, au ajuns să fie scumpi şi investitorii extrem de îngrijoraţi şi reticenţi. Pur şi simplu, accesul la aceşti bani devine prohibitiv din cauza dobânzilor şi a riscurilor inerente unui împrumut care apare când şi aşa eşti supraîndatorat.
Combinaţia fatală ţine de supraîndatorare, pe de o parte, şi deficite mari, pe de altă parte. Acest deficit mare creează îngrijorare. Pentru că o ţară care consumă mult mai mult pe serviciile sale publice riscă să sece economia de orice şansă de a furniza suficienţi bani aceluiaşi stat pentru a-şi plăti datoriile, chiar şi pe termen mediu sau lung. Aceasta este ecuaţia crizei europene şi doar deznodământul este diferit, în funcţie de cifrele introduse.
Pentru greci, de exemplu, cu deficitul lor de peste 13% şi datoria publică de peste 113%, riscul de neplată este deja pe termen scurt şi nu se îmbunătăţeşte radical pe termen mediu sau lung. Pentru Portugalia, cu deficite de 9% şi datorie publică de doar 76% anul trecut, îngrijoarea se mută pe termen mediu, aşa cum se întâmplă şi cu Marea Britanie (11,5% deficit! şi 68% datorie publică) şi cu România. Cifrele României sunt mai bune: deficit de 8,4% (în referinţa UE, aşa cum sunt şi celelalte cifre prezentate) şi datorie de doar 23,7%. De ce atunci îngrijorările sunt mari? Pentru că totul depinde şi de puterea economiilor ţărilor respective. O economie slabă, ca a României, dublată cu un stat slab, ca al nostru, este o altă faţă a combinaţiei fatidice.
De aici şi riscul temperat, în ciuda cifrelor dramatice ale Marii Britanii. Şi tot de aici riscul portughez, mai mare, în ciuda cifrelor mai bune decât ale Italiei (datorii publice ca ale Greciei, dar Italia este totuşi o mare economie). Iar dacă ţinem cont că România are o economie doar la jumătatea celei greceşti, putem avea o altă dimensiune a riscurilor şi problemelor cu care ne confruntăm şi cu care ne putem confrunta.
Momentul adevărului pentru statul social european şi inerenta democraţie prociclică din perspectivă economică (ciclurile politice determină o ciclicitate economică contra naturii) par să dilueze ceva din responsabilitatea crizei româneşti. Dar nu este aşa.
Dimpotrivă, actuala situaţie europeană acţionează mai degrabă ca un factor agravant. Pentru că, de un an şi jumătate, de când s-a semnat acordul cu Fondul, situaţia finanţelor publice româneşti era cunoscută, iar măsurile clare. Banii de la Fond tocmai acest scop îl aveau: de a nu permite o agravare a situaţiei, în condiţiile în care ritmul banilor de afară va încetini drastic în drumul spre România. Din această perspectivă, acordul cu FMI este un program anticriză. A fost înţeles greşit şi, prea adesea, criticat greşit. Opoziţia a reproşat guvernului că acordul nu este un plan anticriză. Ba este, dar era planul pentru criza anilor 2010-2011, şi nu pentru cea a anului 2009, cu excepţia temperării exceselor legate de cursul de schimb care se puteau manifesta şi chiar s-au manifestat la începutul anului trecut.
Ce constatăm acum este că, fără măsuri dramatice, nu putem salva nimic nici din acordul cu FMI, nici din criza financiară a anilor 2010–2011 şi, chiar cu aceste tăieri de 25% din salarizarea sectorului public şi 15% din fondul de servicii sociale, corecte din perspectiva echilibrării matematice a bugetului, nu putem decât să camuflăm criza financiară într-una socială.
De fapt, România are de optat între o criză socială pe termen scurt acum şi o lungă criză financiară peste câteva luni. În noua arhitectură europeană, cu deficite enorme nesustenabile, politicile sociale generoase ale unor state sărace, cum e şi al nostru, nu mai sunt posibile. Amânarea acestei asumări nu a făcut decât să accentueze acuitatea momentului.
