De ce suntem săracii Europei

Polonia-România, 2 - 0 la salarii, bani şi corupţie.

România şi-a consumat al doilea an de recesiune, în vreme ce aproape toate ţările din regiunea central şi est-europeană şi-au reluat creşterea economică. Polonia, deşi a simţit efectele crizei financiare, şi asta se vede printr-o temperare a fluxului de investiţii străine directe, a evitat recesiunea.

Economia Cehiei a cunoscut un declin în 2009, anul fierbinte al crizei, dar amploarea sa a fost la jumătatea celei din România, iar revenirea a fost aproape spectaculoasă. Acum analiştii consideră Cehia o „Elveţie a Estului Europei“.

Care anume au fost ingredientele rezistenţei acestor ţări la criza financiară? Ce ne-a lipsit nouă pentru a rezista mai bine în faţa crizei şi au avut alte ţări? Comparaţia îşi are rostul său, deoarece împărţim un trecut comun, de economii planificate, captive în interiorul spaţiului comunist.

După doar două luni de la declanşarea crizei financiare globale, anunţată oficial de prăbuşirea băncii de investiţii Lehman Brothers, România a fost izbită succesiv de agenţiile de evaluare financiară. Atât Standard & Poor´s, cât şi Fitch au coborât ratingul României sub pragul investiţional, la un nivel speculativ, singurul caz din Uniunea Europeană.

Că argumentele erau puternice, iar ceea ce a urmat a confirmat temerea agenţiilor de rating este clar astăzi. Atunci însă părea nedreaptă atitudinea faţă de România a severelor agenţii de rating. De ce este penalizată România şi alte ţări nu? Ungaria trata deja cu Fondul Monetar Internaţional, însă avea rating investiţional, semn că riscul său financiar este mai mic. Am pus întrebarea şefilor diviziilor de ratinguri suverane David Riley de la Fitch şi Kenneth Orchard de la Moody´s. Răspunsul a fost buimăcitor, având o relativ mică legătură cu economia: pentru că suntem săraci şi trăim într-o ţară coruptă, lucruri care pot pune pe butuci o ţară în criză. Privind acum retrospectiv, putem observa că, într-adevăr, ţările foste comuniste ai căror cetăţeni sunt mai bine plătiţi şi unde corupţia are o temperatură mai joasă au depăşit criza sau au evitat-o.

Polonia, bunăoară, cu o economie care a crescut în anul de foc al crizei cu 1,7%, a intrat în criză cu un salariu mediu de 767 de euro, dublu faţă de cel din România. Cehia stătea chiar mai bine, cu un salariu mediu de 906 euro. Faptul că în aceste ţări salariul mediu a fost dublu sau chiar triplu faţă de România i-a înarmat pe cetăţeni în faţa crizei. Astfel, în aceste ţări, spre deosebire de România, consumul intern al populaţiei nu s-a prăbuşit, graţie capacităţii buzunarului cetăţenilor de a face cumpărături.

Monedele lor naţionale au fost mai stabile decât leul. Coroana cehă, de pildă, a început anul la un curs de 26,80 pentru un euro şi l-a terminat cu o depreciere de 1,6%. Zlotul polonez s-a depreciat ceva mai mult, cu 3,7%, însă asta a fost o manevră care a susţinut exporturile. Cursul leului a fost mai sinuos, cu mişcări brutale, iar deprecierea anuală a fost de aproape 5%. El a fost susţinut de acordul cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Uniunea Europeană, mai ales de banii viraţi în conturile băncii centrale. Volatilitatea leului, descrisă de jocul său spasmodic pe piaţa valutară, i-a tensionat pe români.

O altă diferenţă majoră este preţul banului. Atât zlotul polonez, cât şi coroana cehă sunt monede mai ieftine, dacă vrei să le împrumuţi, având rate de dobânzi sensibil mai joase faţă de cele româneşti. În 2009, banca centrală a Poloniei a coborât nivelul dobânzii sale de politică monetară de la 5% până la 3,5%, gest prin care a dorit să fluidizeze creditarea. În Cehia lucrurile stau şi mai bine, costul banului naţional fiind la nivele istoric joase. Şi banca centrală a Cehiei a coborât dobânda sa cheie, de la un confortabil nivel de 2,25%, până la 1%!

În România, banca centrală a luptat singură cu inflaţia, fără a reuşi s-o aducă la nivele europene. În aceste condiţii, Banca Naţională a României (BNR) a coborât cu 2,25% nivelul dobânzii sale de politică monetară, dar de la un prag mare, de 10%. În România s-au înmulţit creditele neperformante, adică acele împrumuturi pe care populaţia şi firmele nu le mai pot returna. Nivelul lor depăşeşte o cincime din totalul împrumuturilor, ameninţă stabilitatea sistemului şi taie pofta pentru noi credite. Deoarece leul a fost (şi este încă) o monedă scumpă, populaţia şi firmele au preferat împrumuturile în valută, fenomen întâlnit şi în Ungaria, din aceleaşi motive. În Cehia creditul în alte monede este nesemnificativ, ceea ce nu pune o presiune sporită asupra politicilor monetare şi economice ale ţării. Nici Polonia nu are o problemă acută a creditelor neperformante.

Atracţia românilor pentru împrumuturi în valută a legat mâinile băncii centrale, care a dus o luptă dură şi, aş spune, inteligentă, în tranşee, pentru a opri prăbuşirea monedei. Este de altfel şi unul dintre multiplele argumente pentru intrarea în acordul cu agenţiile financiare internaţionale. Cum pericolul nu a trecut, un nou acord cu FMI & Co. are ca scop imediat şi esenţial protejarea monedei.

Corupţia, pe partea sa, întreţine sărăcia, spun studiile Băncii Mondiale. România este cel mai „bine plasată“ într-un clasament al corupţiei. Dacă Polonia ocupa, în lista „Indicelui de corupţie“, locul 41 în 2010, noi staţionam la 28 de locuri distanţă. //

Modelul polonez: politici responsabile

În esenţă, criza financiară globală a pus pe masa românilor nota de plată pentru toate erorile, greşelile şi ezitările celor care au gestionat ţara.

Una dintre diferenţele majore între economiile României, Poloniei şi Cehiei este faptul că am amânat succesiv reformele, iar când le-am făcut totuşi, au avut amprenta locală a jumătăţii de măsură şi a ezitărilor. Mai contează şi oamenii care fac reformele.
Într-un interviu recent acordat BBC, ministrul de Finanţe polonez, Jacek Vincent-Rostowski, explica, de o manieră calmă, că toate guvernele ţării au avut, de-a lungul anilor, „politici responsabile“. „Guvernele au fost prudente, expresie a unei foarte, foarte adânci nevoi de stabilitate.“ Rostowski însuşi a fost considerat de revista The Banker cel mai bun ministru de Finanţe european în anul 2009. Înainte de a fi ministru de Finanţe şi în paralel cu diverse acţiuni de consiliere a guvernelor sau a băncii centrale, Rostowski a avut o strălucită carieră universitară în Marea Britanie. El a făcut parte din echipa aproape permanentă de creiere care au şlefuit strategiile economice ale ţării. Printre altele, la Ministerul de Finanţe polonez există un Comitet de Politici Macroeconomice, extrem de activ. De altfel, Ministerul polonez de Finanţe este puternic şi controlează direct deţinerile statului în diverse companii. Tot Ministerul de Finanţe este acţionar al Bursei de Valori din Varşovia, deja cea mai puternică din regiune şi mâ­nată de ambiţia de a intra în clubul celor mai mari pieţe financiare din lume.

Şi aici revenim la memorie. În 1991, când România trăia fenomenul Pieţei Universităţii, fără nicio urmare în plan economic, Polonia era ocupată să-şi repună în funcţiune Bursa de Valori. Aproape simbolic, primul cartier general al Bursei de Valori din Varşovia a fost în fostul sediu al Comitetului Central al Partidului Comunist Polonez! Programele sucesive de privatizare au plasat companii pe bursă, asigurându-le acestora simultan finanţare şi management performant. E mai greu să devalizezi o companie listată la Bursă, mai ales când ai, cum are Polonia, un arbitru al pieţei de capital extrem de sever şi eficient. Statul, prin Ministerul de Finanţe, este acţionarul majoritar al Bursei şi de-abia acum plănuieşte să o listeze, la un preţ destul de mare. Totuşi, statul îşi va păstra un pachet de control de 35% din acţiunile Bursei. Din istoria recentă a bursei poloneze se desprind două idei. Prima este decizia statului, încă din primii ani, de a crea mecanisme de piaţă, iar a doua este aceea că, fiind acţionar, statul şi-a protejat investiţia, listând în valuri companiile care aveau potenţial de a rezista.

În România, Bursa are o istorie modernă de joasă amplitudine. România a urmat modelul altor state, cum ar fi Polonia şi Cehia, şi a lansat, la începutul anilor ´90, o emisiune de cupoane pe care le-a distribuit, egal, populaţiei adulte. După căderea cabinetului condus de Petre Roman, reforma în economie a fost însă suspendată. De-abia în 2007, după o altă cuponiadă, a fost creată piaţa de capital românească, cu ceva sprijin financiar american, canadian şi european. Modelul, de inspiraţie americană, a exclus statul din acţionariat, ceea ce este sănătos, în principiu. Totuşi, statul s-a arătat indiferent faţă de piaţa de capital şi a evitat, sistematic, listările promise. În absenţa sprijinului statului, Bursa de Valori de la Bucureşti are un sediu dezamăgitor, nu există acolo nimic din atmosfera marilor pieţe financiare. Noii proprietari ai Bursei nu au reuşit să recapete sediul vechi al acesteia, în care acum se află Biblioteca Naţională. Dar nu asta este problema economiei româneşti, ci faptul că o parte din prăbuşirea, în ritm de domino, a companiilor de stat se datorează şi ignorării listării la Bursă. Lipsite de acest mecanism de listare din care s-ar fi putut finanţa, companiile de stat au fost ineficiente. N-au avut bani, au fost conduse pentru beneficiul strict al unor firme căpuşe şi au fost, în mare parte, distruse din interior. Timp de mai mulţi ani, companiile statului au verificat proverbul care spune că ceea ce nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Au cumulat datorii imense către bugetele statului, au supt banii contribuabililor şi au injectat inflaţie, prăbuşind puterea de cumpărare a românilor. Au instituţionalizat modelul „creditului fiscal permanent“, prin neplata obligaţiilor faţă de bugetele statului, copiat aproape instantaneu de firmele private. Modelul a pus permanent pe butuci bugetul statului, care s-a mulţumit cu puţinii bani încasaţi de la firmele cât de cât profitabile, cu banii pe care şi-i dădea lui însuşi din taxele şi impozitele pe salariile bugetarilor şi pe încasările din taxele pe consum, unde evaziunea deturna cam o treime din bani. Ce salarii poate da un stat care are o problemă în a încasa taxe şi impozite? Cum să crească salariile într-o economie care a băltit între inflaţie galopantă şi recesiune în câ­teva valuri? Pentru că istoria postcomunistă a economiei româneşti a fost brăzdată de o inflaţie la cote de război civil, nici acum temperată la nivel european, şi valuri succesive de recesiune. Pentru că anul trecut nu a fost nici prima recesiune a economiei româneşti, nici cea mai severă. //

* * *

În liga bogaţilor

Un indicator al eficienţei este produsul intern brut calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare. La acest capitol Polonia se află pe locul 21 în lume, înaintea unor state cu economii mai puternice. Anul trecut, Polonia a accelerat creşterea economiei şi are un PIB de 350 de miliarde de euro.

Investiţiile străine

În 20 de ani, Cehia a atras investiţii străine directe în valoare de 119 miliarde de dolari, Polonia peste 167 de miliarde de dolari, mai mult de dublu faţă de România. E drept că în 1991 Polonia, Cehia şi Ungaria semnau acordul de asociere cu UE, în timp ce în România reforma era înăbuşită.

* * *

Capcana comună: capitalismul clientelar

Polonia e probabil una dintre puţinele ţări foste comuniste care a evitat instalarea capitalismului clientelar. A reuşit asta, pe de o parte, pentru că începuse reformele înainte de 1990, învăţând ceva, pe de altă parte, pentru că şi-a creat, mai rapid, mecanisme de piaţă, bursa şi toată arhitectura ei fiind un bun exemplu. Desigur, controversatul plan Balcerowicz a contribuit la însănătoşirea economiei, fie şi prin faptul că a admis posibilitatea falimentului acelor companii de stat cu probleme.

A fost dureros pe termen scurt, însă a răsplătit toate aşteptările de la economie, pe termen lung. Autoritatea statului a fost mai puternică şi oamenii care l-au condus, mai eficienţi. Eficienţa lor se traduce în salariul mediu, care în 2011 este estimat să se apropie de 1.000 de euro. Un alt indicator al eficienţei este produsul intern brut calculat în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, un indicator care măsoară bunăstarea unei naţiuni. La acest capitol Polonia se află pe locul 21 în lume, înaintea unor state cu economii mai puternice. Scandalurile financiare au fost relativ rare şi pedepsite instantaneu.

În vara anului 1991, un scandal financiar a dus la arestarea vicepreşedintelui băncii centrale a Poloniei, Wojciech Prokop, şi a altor cinci oficiali. Frauda, estimată de presa poloneză la 130 de milioane de dolari, s-a datorat unei scheme de transfer în care un fond primea simultan dobândă de la mai multe bănci. Artizanul loviturii era un artist, numit Bogusław Bagsik, altminteri cu preocupări interesante. El a coagulat o colecţie de artă pe care banca centrală a înşfăcat-o şi pe care o expune în expoziţii. Omul a fugit împreună cu partenerul său în Israel, de unde a fost însă recuperat, ca Maria Vlas a noastră, şi a executat cinci ani de puşcărie. Recent el a izbit din nou, cu un fond de investiţii construit în Marea Britanie, bazat pe celebra schemă piramidală Ponzi, şi a reuşit să păcălească vreo 120 de polonezi. A fost oprit. În Cehia colecţia de scandaluri de corupţie a fost ceva mai consistentă şi a implicat politicieni, cărora li s-a forţat demisia pe loc. În anul 2000, a treia bancă din sistemul ceh, Banca de Investiţii a Poştei - IPB (Investment Postal Bank) – a declanşat un scandal financiar care a ridicat şi problema comportamentului presei, deoarece instituţia financiară controla, printr-un acţionar comun, Nova TV.

Totuşi, scria în epocă jurnalistul Milan Smid, nu existau structuri de tip mafiot în Republica Cehă. Comentariul său este însă interesant, deoarece descrie asemănări cu ceea ce se petrece, încă, la noi. „Există un anumit tip de comportament care a devenit o caracteristică a economiei şi a vieţii politice cehe, ca efect al activităţii unor indivizi care, cu toate că nu şi-or fi dat mâna într-o conspiraţie organizată, şi-au urmat totuşi propriile interese. În acest scop ei au folosit aceleaşi metode testate şi aceleaşi modele de comportament care erau atât de eficiente în timpul regimului comunist“, spunea Smid. El explica apoi cum conducerea băncii IPB a tratat instituţia financiară şi resursele ei nesăbuit, cu lăcomie, în beneficiul personal, iar când aceasta a ajus la faliment, se aştepta ca statul s-o salveze.

Acest scandal a dezmeticit într-o oarecare măsură opinia publică şi autorităţile din Cehia. Şi-au pus problema sistemului, au constatat că privatizarea a fost opacă şi au analizat performanţele managementului companiilor unde statul mai avea acţiuni.

Au ajuns la concluzia amară că, în euforia revoluţionară din 1989, au apărut persoane care şi-au consolidat poziţiile şi influenţa în scopul prădării unor companii. Au schimbat foaia, însă parfumul de corupţie se menţine destul de puternic din cauza unei birocraţii extinse şi rezistente la reforme.

Totuşi, cele două ţări, ale căror economii sunt astăzi performante, au lucrat intens şi eficient pentru eradicarea corupţiei. Ambele state aplică normele împotriva corupţiei iniţiate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Cele două state sunt semnatare ale Convenţiei antimită lansate de OCDE, acest grup al celor 34 de ţări cu economii dezvoltate în care, între altele fie spus, ele sunt membre cu drepturi depline, noi observăm de pe margine. //

Citeste si despre: Europa, model polonez, finante, Cehia, Polonia.