Pe aceeași temă
O atare „revoluţie ecojuridică“ se remarcă prin, deopotrivă, urgenţa şi radicalitatea sa. Ea se impune în condiţiile în care problematica ecologică a atins o gravitate maximă.
„Dreptul este, poate, o proastă soluţie pentru salvarea mediului, dar alta nu există.“ Afirmaţia filosofului şi epistemologului M. Serres, membru al Academiei Franceze, surprinzătoare prin caracterul său tranşant, are, în amonte, multiple explicaţii şi presupune, în aval, analize şi estimări complexe ale capacităţii şi, mai ales, ale modului în care juridicul îşi poate asuma şi îndeplini o asemenea misiune. Într-adevăr, într-o economie mondializată, după un model de dezvoltare nonecologică, o societate informaţională planetară şi în condiţiile caracterului vital al imperativului ecoclimatic, locul şi rolul dreptului de „salvator al naturii“ comportă din partea acestuia transformări radicale şi evoluţii substanţiale. El trebuie înainte de toate să devină, dintr-un simplu instrument de protecţie, un factor organizator şi structurant al unui principiu etic, de solidaritate planetară, economic, de gestiune globală şi de regulator complex al problemelor Terrei.
Este posibil acest lucru? Şi, dacă da, cum?
O atare „revoluţie ecojuridică“ se remarcă prin, deopotrivă, urgenţa şi radicalitatea sa. Ea se impune în condiţiile în care problematica ecologică a atins o gravitate maximă, aşa încât unele componente ale sale, precum încălzirea globală şi schimbările climatice aferente, necesită soluţii majore şi rapide, în absenţa cărora evoluţia spre catastrofă devine ireversibilă. Se apreciază astfel că o creştere a temperaturii medii a atmosferei cu numai 20C, posibilă în perspectiva a numai unui deceniu
(dacă nu se adoptă măsuri adecvate!), ar face implacabilă o schimbare cu efecte climatice devastatoare.
În privinţa amplorii sale la nivelul fenomenului juridic, dacă până acum dreptul a urmărit protejarea mediului, spre a asigura o nouă dimensiune a calităţii vieţii şi integrarea elementului ecologic în ecuaţia dezvoltării durabile, acum scopul urmărit devine prevenirea dezastrului ecologic planetar şi păstrarea condiţiilor esenţiale de supravieţuire a ecosferei, în actuala sa formulă, având în centrul său specia umană şi civilizaţia creată de aceasta.
Aşadar, obiectul protecţiei şi conservării se schimbă: din „mediu“ se trece la „ecosferă“. De altfel, aşa cum remarca M. Serres, termenul de „environment“ (mediu) este unul care, deopotrivă din punct de vedere filosofic şi juridic, spune contrariul a ceea ce vrea să exprime. El implică ideea că omul este în centru şi restul e mediu. Or, „ecosfera“ înlătură o asemenea separaţie artificială şi păguboasă şi afirmă unitatea organică a întregului natural. Se urmăreşte astfel să se ocrotească infimul înveliş în jurul scoarţei terestre – numai câţiva metri în adâncime şi zeci de kilometri în înălţime – în care viaţa, indiferent de formele sale, e posibilă şi se manifestă.
Dreptul uman la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic progresează major spre dreptul la supravieţuire al tuturor fiinţelor (vii), iar ecologia spre vitiologie.
Este vorba de un salt major spre a ajunge la un stadiu de dezvoltare radical diferit de evoluţia de până acum. Într-adevăr, în etapa iniţială de formare a dreptului ecologic, aferentă anilor 1970, conservarea mediului apărea, mai ales, ca o preocupare de a adăuga un element natural unui nivel de trai material ridicat şi un inedit capriciu intelectual, generator de „ecosofie“, integrate unei viziuni antropocentrice evidente. Nu întâmplător, prima conferinţă mondială în domeniu, din iunie 1972, organizată la Stockholm a vizat „mediul uman“, iar în Declaraţia sa de principii se făcea pentru prima dată referire la dreptul fiecărei persoane la... condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate „să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare“ (principiul 1).
Două decenii mai târziu, Conferinţa de la Rio (1992) îi completa semnificaţiile prin afirmarea oficial internaţională a conceptului de dezvoltare durabilă, fondat pe patru piloni fundamentali şi complementari: economic, social, ecologic şi cultural. Declaraţia de la Rio punea, astfel, accentul pe „dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura“. În acelaşi timp, ideea compatibilităţii creşterii economice cu păstrarea şi ameliorarea chiar a calităţii mediului, sub semnul durabilităţii, permitea, în plan teoretic, propunerea de trecere de la „contractul social“ al lui J.J. Rousseau, la „contractul natural“ al lui M. Serres, Din păcate, Conferinţa de la Johannesburg (2002) nu numai că nu a mai făcut un pas înainte în dezvoltarea perspectivei de la Rio, dar a însemnat, practic, blocarea şi apoi abandonarea ideii unei „dezvoltări durabile“, devenită aproape imposibilă în contextul unei mondializări neoliberale în apogeu.
Prioritare s-au manifestat post-2000 problemele ecoclimatice, având ca punct de pornire Protocolul de la Kyoto (1997, 2005), dezbaterea teoretică propunând soluţii ca „descreşterea“, abandonarea conceptului tradiţional de „dezvoltare economică“, „revoluţia verde“ permanente, ca soluţie a depăşirii actualei crize financiare mondiale. Răspunsurile rămân deocamdată limitate, fragmentare, lipsite de coerenţă, în aşteptarea configurării unui proiect coerent al unei „lumi ecologice“ postindustriale. Optimiştii se aşteaptă ca, în continuarea lanţului marilor conferinţe mondiale privind mediul, Conferinţa de la Copenhaga să marcheze primele repere ale noii abordări.
Această evoluţie graduală şi nevoia unei revoluţii radicale se manifestă şi în privinţa instrumentelor juridice folosite pentru atingerea ţintelor ecologice propuse.
Astfel, dacă dreptul mediului s-a manifestat iniţial ca o sumă de reguli de „poliţii speciale“, vizând prevenirea poluării prin reglementare, autorizare şi sancţionarea atingerilor aduse mediului, asemenea obiectivului dezvoltării durabile a condus la adăugarea de noi mijloace de acţiune, bazate pe avantajele contractului, concertării public-private şi mecanismelor economico-financiare şi fiscale.
„Şocul“ crizei globale izbucnite în 2008 şi trecerea la crearea premiselor noului drept al mediului, cel al ecosferei reclamă o reformă radicală şi în această materie, marcată prin regresia elementelor specifice „pieţei libere“ şi resurecţia celor de reglementare, inclusiv şi mai ales la nivel global.
Trecerea de la dreptul mediului la dreptul ecosferei nu reprezintă o simplă evoluţie a unei ramuri de drept, ci o adevărată revoluţie a juridicului, o nouă etapă în dezvoltarea dreptului ca atare, în sensul reaşezării locului şi rolului său în cadrul „motorului“ economico-social, integrat complexului natural. Aşa, de exemplu, se va impune acordarea calităţii de subiect de drept nu numai „personelor fizice şi juridice“ umane, ca până acum, dar şi unor elemente naturale, în frunte cu animalele, al căror statut este deja reevaluat în multe legislaţii naţionale. Principiul solidarităţii intergeneraţionale, gândit etic pe Regula de aur („Orice om ar trebui să se întrebe cum să trateze toate fiinţele aşa cum el a vrea să fie tratat la rândul său“) şi bazat acţional pe principiul precauţiei, îşi va extinde aplicabilitatea la întreaga variabilitate a viului şi va găsi temeiul juridic într-un viitor „contract natural“.
Ecuaţia clasică a obligaţiilor – do ut des – moştenită din dreptul roman îşi va schimba şi ea perspectiva, în sensul unor contraprestaţii nu neapărat direct corelative şi mult mai nuanţate în cuprinsul lor. Răspunderea va însemna, în primul rând, reparare, şi nu sancţiune, iar dreptul la un mediu sănătos se va transforma în dreptul la supravieţuire armonioasă, la viaţă al tuturor speciilor şi indivizilor în cadrul ecosferei. Şi principalul izvor de drept de până acum în această privinţă, ecologia, va deveni, dintr-o ştiinţă a interacţiunilor dintre specii şi dintre acestea şi mediul de existenţă, una având ca obiectiv prioritar armonizarea şi compatibilizarea condiţiilor de supravieţuire pe planetă. Dintr-un fenomen pur social (ubi ius, ibi societas), dreptul devine un regulator al unui sistem de interacţiuni în care omul nu mai e decât o parte, e adevărat, importantă, o specie între specii, subiecte de drept egale, guvernate de principiul nediscriminării naturale, în cadrul unicităţii biosferei.
Transformarea ar fi atât de radicală încât mulţi s-ar putea întreba ce ar mai rămâne din specificul şi substanţa lui ius, aşa cum ne-a parvenit el de la „inventatorii“ săi, romanii. //
