Pe aceeași temă
Graţie noii viziuni asupra lumii, speciile şi-au regăsit istoria şi esenţa existenţială, s-a înţeles că nu sunt ceea ce sunt, ci ceea ce au devenit, omenirea nu mai are circa 6.000 de ani, ci mult mai mult, omul nu a fost creat ex nihilo, ci este veriga finală – ori provizorie – a unui lung lanţ evolutiv. Dar, în acelaşi timp, i s-a şi prevestit viitorul: dispunând de capacităţi extraordinare de transformare a naturii şi angrenat în lupta pentru existenţă şi competiţia de adaptare la mediu, el va ajunge la momentul ameninţării ruperii echilibrului natural planetar. Este etapa în care, prin impasul ecoclimatic actual, se pare că, din păcate, am intrat deja.
Într-adevăr, deşi neînscrisă (încă) oficial pe lista speciilor ameninţate cu dispariţia şi în ciuda (aparentei) robusteţi a civilizaţiei sale ori a vârfului demografic atins (aproape 7 miliarde de indivizi, răspândiţi practic pe întreaga suprafaţă a planetei), omenirea constituie una dintre componentele vulnerabile ale biodiversităţii şi dintre cele mai afectate de criza ecoclimatică în curs. O atare situaţie, aparent paradoxală, în care omul este deopotrivă subiect şi obiect al distrugerii, are multiple explicaţii şi profunde implicaţii asupra ordinii naturale actuale. Într-adevăr, desprinsă din trunchiul comun în urmă cu 4-5 milioane de ani, dar afirmată prin specificul său creator în condiţiile relativei stabilităţi ecoclimatice din ultimii 8-10.000 de ani, omenirea ocupă un loc şi joacă un rol singular în întreaga evoluţie a vieţii pe Terra.
Ea este prima şi singura specie de până acum care, ajunsă o veritabilă forţă geologică, prin capacitatea sa de a transforma şi impactul asupra mediului, a inaugurat în istoria naturală a Pământului o nouă eră, antropocenul. Rămâne însă şi cea care, prin criza încălzirii globale, generată mai ales în ultimii 100 de ani de modelul dominant de dezvoltare, bazat pe consumul excesiv de combustibili fosili şi caracterul prădător în privinţa resurselor naturale, a declanşat un impas major al supravieţuirii actualelor formule teriene de viaţă. Procesul de sărăcire a biodiverstităţii, cauzat mai ales de rapacitatea şi iresponsabilitatea umană, a ajuns la pragul critic la care se acutizează riscul celei de-a şasea extincţii masive a vieţuitoarelor planetei, una care ar putea fi cea mai destructivă şi ar elimina omul din ecuaţia existenţei.
Desigur, în istoria presupusă a fi de peste 4,5 miliarde de ani a planetei şi chiar a răstimpului de circa 3,7 miliarde de la momentul când ar fi apărut procariotul, prima fiinţă unicelulară lipsită de nucleu, secvenţa existenţei unei specii, fie ea cu totul excepţională, nu înseamnă ceva extraordinar. Dimpotrivă, ca în toate celelalte cazuri, aşa cum demonstrează experienţa şi confirmă observaţia ştiinţifică, şi aici a avut loc o evoluţie, de la apariţie şi afirmare la o perioadă de apogeu, urmate inevitabil de decădere şi dispariţie. În privinţa omului, optimiştii speră că ne-am afla în situaţia penultimei etape, în timp ce pesimiştii cred că a început deja cea din urmă.
În favoarea şi pentru respingerea oricărei ipoteze operează o serie de argumente, mai mult sau mai puţin credibile.
Conform celei mai potrivite atitudini, cea aferentă principiului precauţiei, care domină în prezent acţiunea ecologică, atât timp cât, într-o anumită măsură, persistă incertitudinea ştiinţifică în privinţa deznodământului actualei crize ecoclimatice, cea mai realistă poziţie rămâne aceea de a se adopta măsuri pozitive adecvate şi substanţiale de prevenire a haosului climato-ecologic, de diminuare a efectelor sale şi de adaptare, pe cât posibil, la ele. Din această perspectivă, prin virtuţile sale de corectare, optimizare şi atingere a obiectivelor propuse ale activităţii umane, dreptul rămâne unul dintre factorii majori de depăşire a crizei.
Dar cum?
Prima şi esenţiala problemă devine, în acest context, aceea de a şti dacă specia umană poate fi considerată şi subiect de drept ori rămâne numai obiect de reglementare juridică. În doctrina actuală, când se vorbeşte de titular (subiect) de drepturi şi obligaţii, se face referire exclusiv la persoana fizică sau la cea juridică. Aşadar, întrebarea ar fi dacă între aceste ipostaze de a fi juridic este posibil un tertium datur, adică recunoaşterea unui nou subiect de drept, care reflectă o realitate preexistentă, cu o identitate a sa, orientată spre un scop specific şi dotată cu un statut biologic şi ontologic propriu: omenirea, ca specie între specii.
Spre deosebire de animale, care sunt supuse automatismului instinctelor, omul este unica fiinţă din natură care are libertatea de a decide asupra propriilor sale acte şi responsabilitatea consecinţelor acţiunilor sale. Ca individ, el are dreptul la viaţă, care nu se limitează pur şi simplu la permanentizarea existenţei sale. Ca membru al speciei, posedă dreptul de a se reproduce şi a-şi crea o familie, pe care statul trebuie să o protejeze. Ca fiinţă care transcende ordinea naturală şi prin impulsul instinctului de a progresa, omul este subiect al dreptului la cultură, în sensul său cel mai amplu (de educaţie intelectuală, morală, religioasă), având ca obiectiv dezvoltarea tuturor capacităţilor lui creatoare şi atingerea plenitudinii personale.
Saltul spre recunoaşterea calităţii de subiect de drept speciei umane presupune o serie de mutaţii juridico-filosofice. Ca entitate naturală de substanţă raţională, a cărei identitate este organizată într-un proiect evolutiv, suficient sieşi, umanitatea se bucură, în această calitate juridică nouă pe care şi-o poate asuma, neavând nevoie, prin forţa lucrurilor, de a-i fi conferită formal din afară, de dreptul la supravieţuire, la sănătate, la identitate, integritate şi demnitate.
O dimensiune importantă a acestui proces de responsabilizare şi inedită afirmare a omenirii ca specie o reprezintă recunoaşterea drepturilor generaţiilor viitoare, care nu au încă o existenţă reală, în termeni naturali. În concepţia clasică, dreptul nu poate proteja fiinţe care nu există încă şi, în consecinţă, nu sunt subiecte de drept.
Totuşi, preluând o regulă din dreptul roman, codurile civile moderne recunosc dreptul la moştenirea tatălui copilului conceput şi, însă, încă nenăscut la momentul decesului acestuia (infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur).
Raţiunea rezidă în aceea că nasciturus este subiect de drept. De unde ar rezulta că cine nu a fost încă zămislit nu poate avea drepturi, pentru că nu are suport nici ontologic, nici juridic. Astfel, nu am putea revendica pentru generaţiile viitoare decât, eventual, numai drepturi morale. Totuşi, cu un amendament. Conform formulei tradiţionale, un drept presupune existenţa concomitentă a îndrituirii cuiva şi, corelativ, a obligaţiei altcuiva de a face, a nu face, a da... Din această perspectivă, într-o formulă incompletă, generaţiilor prezente le revine obligaţia de a păstra şi transmite condiţiile de mediu satisfăcătoare pentru generaţiile următoare, chiar dacă dreptul acestora în acest sens este virtual, viitor, dar cert ca exercitare.
Amânarea temporară a momentului de exercitare a unui drept nu înseamnă inexistenţa sa. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât noţiunea de generaţie are o deschidere temporală de 20-30 de ani, ceea ce înseamnă existenţa simultană a mai multora şi, în orice caz, plaja dintre indivizii deja concepuţi biologic şi momentul dobândirii capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu ca persoane fizice (0–14 ani) este destul de largă pentru a reprezenta, fie şi parţial, generaţiile viitoare, care au acum dreptul la supravieţuire, la ecosferă. //
