Pe aceeași temă
Câteva cifre mai rotunde au încălzit atmosfera îngheţată a economie româneşti, aducând mai mult optimism decât ar fi normal să avem, dacă ne-am păstra luciditatea.
Privite în termeni fundamentali, aceste cifre numai bune nu sunt: scăderea a continuat în trimestrul trei şi suntem în al cincilea trimestru de scădere economică consecutivă, ceea ce conturează o recesiune de toată frumuseţea. Cifra de scădere trimestrială este cea mai mică de până acum, doar –0,7%, dar tot scădere presupune, chiar dacă se poate manifesta un trend clar de aplatizare. Această scădere cu zero în faţă este prima mare şi plăcută surpriză a acestui an. S-au adus explicaţii legate de revigorarea producţiei industriale, deşi revigorare este un cuvânt exagerat pentru descrierea a ceea ce se întâmplă. De fapt, e o creştere de doar câteva procente de la minimul atins în decembrie anul trecut.
Abia s-a recuperat peste jumătate din căderea înregistrată din septembrie anul trecut. Partea bună, dacă e să spunem aşa, e că recuperarea vine pe fondul scăderii industriei extractive, adică pur şi simplu industriile prelucrătoare şi energetice chiar au făcut câţiva paşi în faţă. Prea puţin pentru a trece pe plus. S-a spus în bună măsură că această uşoară revigorare industrială vine pe seama cererii externe. Am văzut cum tot mai multe state europene au ieşit din criză, iar datele pe trimestrul trei nu au arătat întoarceri de tendinţe.
Trimestrul trecut ieşiseră din recesiune Germania, Franţa, Cehia, Slovacia şi Suedia, iar în trimestrul trei s-au adăugat listei alţi parteneri comerciali importanţi ai noştri, ca Italia, Austria, dar şi Olanda, Belgia sau chiar Lituania, în timp ce Germania, cel mai important motor de creştere pentru România, şi-a accentuat uşor avansul (de la 0,4 la 0,7). Nimic nu e jucat nici în privinţa acestor creşteri. Ireversibilitatea cifrelor pozitive e încă subţire, ţinând cont de pachetele masive de ajutor de stat şi subvenţii oferite economiilor în aceste ultime două trimestre. Nicio ţară nu arată o creştere robustă, chiar dacă creşterile încep să se adune pas cu pas. De altfel, rezultatul acestor creşteri nu este doar intensificarea cererii externe, cu efecte pe exporturile noastre în creştere şi apoi cele câteva procente în plus la producţia industrială.
Efectul este şi o creştere chiar mai rapidă a importurilor. Se deplânge lipsa cererii interne, dar iată că importurile cresc, din nou, mai repede decât exporturile, pentru a confirma, încă o dată, proasta aşezare a economiei româneşti, care are nevoie, inclusiv pentru lansarea exporturilor, de o serie întreagă de importuri adăugate. Dacă, în iulie, diferenţa dintre exporturi şi importuri era de doar 0,5 miliarde de euro în favoarea importurilor, în septembrie este deja peste 1 miliard. Această cifră, care creşte mai repede decât toate celelalte, arată chiar că o eventuală ieşire din recesiune riscă să ne plaseze în aceeaşi formulă de creştere păguboasă cu accentuarea deficitelor. E drept, poate acum ar trebui să spunem „haideţi să ajungem la cifre pozitive şi apoi mai vedem“, pentru că, odată cu aceste cifre, nu vom mai vedea o înrăutăţire a celorlaţi indicatori, cei legaţi de şomaj, care nu par a se tempera în ciuda optimismului mai degrabă electoral.
Aşa este, dar nu se poate trece deloc uşor peste concluzia, care începe să se întrevadă, că creşterea, atunci când va veni, se va aşeza pe aceleaşi canale păguboase ca şi până acum: o creştere generatoare de deficite, aducătoare de valoare adăugată minimă, bazată pe consum şi investiţii din afară, atrase de diverse oportunităţi conjuncturale. Apoi, bucuria cifrelor mici poate fi umbrită uşor în trimestrul patru, dar mai ales în primul trimestru al anului viitor. De la trimestrul patru se aşteaptă o cifră cu plus şi sunt multe şanse ca această cifră să vină ca atare, de vreme ce producţia agricolă se decontează în acest trimestru în mare parte şi nu a fost chiar un an rău. Iar cifrele pozitive ale economiei româneşti apar atunci când agricultura nu dă rateuri şi cele câteva obiective industriale importante au comenzi.
Trimestrul I al anului viitor este însă unul de mare risc. Chiar dacă, anualizat, adică faţă de trimestrul I al anului 2009, va fi pe plus, trimestru I al anului 2010 riscă să fie profund subminat nu doar de dificultăţile inerente ale începutului de an (în mod tradiţional, primul trimestru contribuie cel mai puţin la creşterea PIB în fiecare an), ci şi de efectele acestei perioade de criză: şomaj, dobânzi înalte şi deficit bugetar. Este combinaţia care face ca marja de manevră a statului să fie minimă, în timp ce cheltuielile sociale predominante. Recapitalizarea pentru companii, în condiţiile dobânzilor înalte, va rămâne dificilă, cu toate că prezenţa şomajului în creştere va mai diminua presiunile pe salarii. Dar, cu presiune mică pe salarii, cererea internă va bate însă pasul pe loc, în timp ce cererea externă nu va avea puterea turbo care să tragă orice după ea. În consecinţă, scenariul literei W ca ieşire din criză este la fel de probabil ca şi speranţa că această criză va fi totuşi un V simplu. Dacă europenii se pare că au ales litera crizei, noi mai bâjbâim. //
