Pe aceeași temă
Desigur, marea tradiţie keynesieană care a validat creşterile economice postbelice sau, mai bine zis, de după Marea Criză a validat aceste concepţii, întărind rolul statului în economie şi probând o teorie care în esenţă a fost larg împărtăşită de toţi decidenţii politici, cu toată opoziţia doctrinară a antietatiştilor. Stiglitz este unul dintre susţinătorii acestui curent de politică economică, aşezat simplu pe premisele keynesiene şi care consideră că stimuli economici direct implicaţi în economie trebuie să continue cu tot riscul inflaţionist sau cel al accentuării deficitelor. Pe de altă parte, chiar dacă nu au notorietatea publică a economiştilor de stânga, o serie întreagă de economişti europeni şi americani consideră că economia nu poate ieşi pe steroizi din recesiune (adică pe stimuli), iar agravarea deficitelor deschide o capcană pentru fiecare caz în parte. Jean-Claude Trichet, şeful Băncii Centrale Europene, susţine acest punct de vedere şi nu o face din spirit monetar, ci pentru simplul motiv că pericolul deficitelor pândeşte la uşă. De ce nu se teme Stiglitz de ele, de vreme ce diferenţele între veniturile şi cheltuielile publice se exprimă cu minus în faţă şi nimeni nu poate contesta aceste cifre care cresc?
Nu este doar o imunitate americană care face deficitele (americane) finanţabile, în ciuda mărimii lor, din motive care ţin de politică, economie şi valută. Este şi o interpretare fără încredere în reacţia pieţelor. Exemplul mult invocat este cel al Spaniei, din primăvară, care nu a putut atrage bani, chiar dacă anunţase măsuri de reducerea deficitelor. Între timp, pieţele au început să agreeze politicile de restructurare ale ţărilor europene, ceea ce arată că până la urmă definiţiile de manual rămân pentru cazurile ideale, nu şi pentru cele reale. Până la urmă, disputa are o nuanţă ideologică puternică şi reia, la scară nord-atlantică, divergenţele deja clasice între economiştii americani, o divergenţă care a dus la un divorţ atât de radical între cele două tabere, încât există o ruptură completă de comunicare între ele. Corpul economiştilor s-a despărţit în două mari şcoli, care acum au ajuns să se ignore reciproc. Este vorba de „economiştii de apă dulce“ (universitari ai şcolilor din jurul marilor lacuri, cu capitala spirituală la Chicago, odată cu apariţia lui Milton Friedman), care consideră că experienţa ratată a anilor 70–80 a infirmat definitiv soluţiile lui Keynes, şi cei „de apă sărată“, care consideră că purismul celor dintâi e dăunător şi greşit.
E o criză de paradigmă în care România e prinsă la mijloc. Da, investiţiile publice ar scoate ţara din criză, dacă am avea banii necesari. Nu, nu ne putem permite deficite, pentru că refinanţarea lor e prea scumpă. Între aceste două extreme, România ar trebui să navigeze cu grijă, pentru că nu-şi poate permite o decizie ideologică. Şi totuşi, nu suntem la distanţe egale de ambele variante şi nu e doar o chestiune de opţiune. România, dimpotrivă, este constrânsă să-şi regleze deficitele, pentru a nu epuiza opţiunea împrumuturilor.
Să ne imaginăm următorul scenariu. Presupunem, prin absurd, că România reuşeşte să împrumute masiv bani la dobânzi acceptabile. Banii respectivi ar putea fi folosiţi pentru investiţii, dar, în acelaşi timp, ajunşi la buget, ar crea iluzia pungii pline. Cu această iluzie, eficienţa investiţiilor ar fi discutabilă. Am face autostrăzi scumpe în continuare, pentru că un buget nerestructurat, o piaţă a muncii împovărată de contribuţii sociale nu fac altceva decât să crească costurile indirect pentru orice investiţie, fie ea publică şi privată. Pe scurt, dacă în România sectorul public nu este restructurat, dacă banii se pierd, iar povara socială este mare, investiţiile care să ne scoată din criză nu pot avea eficienţa dorită. Sunt bani care se cheltuiesc cel puţin fără eficienţă, în condiţiile în care grija primordială ţine de plata la timp a contribuţiilor sociale. Una peste alta, a investi când ai sacul rupt înseamnă a investi cu pagubă şi fără eficienţă. Banii aceia trebuie să producă atât de mult, încât să aducă şi creştere economică, dar să acopere şi datoriile acumulate. Şi, cel puţin din acest motiv, România este condamnată la reduceri de deficite şi apoi la stimuli. //
