Despre costurile crizelor politice

Lidia Moise | 17.08.2010

Pe aceeași temă

Nimeni nu a îndrăznit să calculeze costurile totale, vizibile şi ascunse, ale numeroaselor campanii electorale care au fracturat evoluţia economiei româneşti şi a bunăstării cetăţenilor ei în ultimii ani. Ar fi un exerciţiu interesant însă. Oricare ar fi concluziile acestuia, nu trebuie uitat că alegerile şi costurile lor sunt un joc democratic.

De altfel, România nu este un caz izolat, în care politicienii puterilor vremelnice, înfierbântaţi de nevoia de a rămâne în scenă, împrăştie promisiuni şi pomeni. Cu excepţia câtorva ţări, încremenite în dinastii, cum ar fi Cuba sau Coreea de Nord, aproape toţi politicienii planetei sapă tranşeele alegerilor o dată la patru sau cinci ani.

Acest exerciţiu al alegerilor democratice este, în fond, expresia libertăţii cetăţenilor unei ţări de a-i încuraja pe cei în care au încredere şi de a-i penaliza pe aceia care au dezamăgit.

Menţinerea unei stări de asediu politic, în care partidele grupate în opoziţie încearcă să blocheze orice iniţiativă legislativă a celor aflate la putere, poate fi însă un exerciţiu costisitor pentru o economie fragilă. Guvernatorul Mugur Isărescu a lansat în urmă cu câteva luni un avertisment în acest sens, estimând costurile crizei politice din toamna anului 2009 la 200 de milioane de euro. El a explicat însă că acest calcul este aproximativ, în realitate, ceea ce el numeşte factura financiară a crizelor politice este mult mai amplă.

„Cam cât a costat criza politică în România? Am luat nivelul dobânzilor plătite pentru finanţarea deficitului bugetar din vară şi l-am comparat cu cel din toamnă. Dobânzile au luat-o în sus. Dintr-o dată, 200 de milioane de euro, doar din dobândă. Dacă luăm valul doi şi trei, sumele se duc mult mai sus“, a spus Isărescu.

Într-adevăr, guvernatorul băncii centrale a socotit doar costurile pe care Ministerul Finanţelor le-a suportat pentru a-şi finanţa deficitul bugetar. Criza politică este considerată de pieţele financiare drept un risc şi este penalizată cu scumpirea imprumuturilor pe care o ţară vrea să le obţină. Piaţa financiară locală a penalizat criza urcând dobânzile la care se împrumuta statul de la 10-11%, cât erau în vara trecută, la 14%, spre finalul anului. Practic, se mărea datoria publică din cauza dobânzilor majorate de bănci. E vina băncilor, ar spune iubitorii teoriilor conspiraţioniste. Nu e chiar aşa, deoarece logica pieţelor financiare spune că riscul scumpeşte banul, iar criza politică are un profil ridicat de risc.

Guvernatorul Isărescu nu a luat în calcul un alt efect dramatic al crizelor politice: devalorizarea leului, care a pârjolit buzunarele milioanelor de clienţi ai băncilor, familii şi firme, care au credite în valută.

În prima jumătate a acestui an, presiunile politice s-au menţinut la cote înalte. Era şi interesant, deoarece economia românească are mari dezechilibre şi parcurge cu spasme această etapă a Marii Recesiuni mondiale. În contextul complicat al economiei mondiale, a devenit clar că nu ne permitem şi nu ne finanţează nimeni continuarea unui model bugetar de tip elen, în care facturile de salarii şi pensii publice înghit aproape toate finanţele ţării. Etapa de tăieri a cheltuielilor publice este fascinantă pentru politicieni şi nu putea fi ratată. Zgomotul, uneori isteric, care izbucneşte pe scena politică, poate fi aducător de voturi. Atât contează. Pragmatică, piaţa financiară a penalizat încă o dată riscul politic.

După decizia Curţii Constituţionale de a nu tăia, temporar, pensiile cu 15%, a urmat soluţia de compromis a majorării taxei pe valoarea adăugată (TVA) cu 5%.

De atunci, statul se chinuie să cumpere bani cu o dobândă mai joasă de 7%. Tentativele sale de a refuza oferta băncilor par interesante, însă ele ascund o altă realitate: a plăţilor amânate. Nu întâmplător, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a condiţionat eliberarea celei de-a şasea tranşe din împrumutul stand-by de achitarea a 2 miliarde de lei din datoriile statului faţă de firme.

Bulgărele de zăpadă

Moneda naţională a plătit însă preţul incapacităţii politicienilor de la Bucureşti de a înţelege şi gestiona criza economică. Leul
s-a devalorizat în câteva zile, ajungând la o cotaţie de 4,34 de lei pentru un euro în 29 iunie, de la 4,23 cât era în 23 iunie.

Vorbim de cotaţia afişată de banca centrală. Această glisare a leului a scumpit de fapt toate creditele în valută cu 3,46%, deoarece valutele în care se plătesc ratele bancare trebuie mai întâi cumpărate. Efectele acestei devalorizări se extind dincolo de povara creditelor în valută, a căror rambursare a devenit mai complicată. Multă lume a tăbărât peste ghişeele caselor de schimb, căutând adăpost în euro. S-au înmulţit situaţiile în care oamenii şi firmele nu pot plăti ratele, ceea ce a dus la deteriorarea balanţelor băncilor. Băncile au fost nevoite să mărească provizioanele, acele sume de bani pe care le îngheaţă ca măsură de protecţie împotriva eventualelor pierderi provocate de incapacitatea unor clienţi de a rambursa creditele. Astfel, unele bănci din România au afişat pierderi, altele întrevăd câştiguri în scădere. Dacă băncile nu vor mai avea profituri consistente, statul va încasa şi mai puţini bani din taxarea acestora, ceea ce pune presiune pe celebrul şi odiosul deficit fiscal.

Mai mult, cotaţia societăţilor de investiţii financiare (SIF) a fost penalizată de jucătorii Bursei de Valori, deoarece majoritatea câştigurilor acestora provin de la băncile din portofoliu. Alte costuri se ascund în tarifele de telefonie, calculate în euro, şi ajung să se dilueze în inflaţie, indicator economic care are puterea malefică de a descrie cum se deteriorează valoarea banilor noştri.

BNR nu are sac fără fund

Banca centrală urmăreşte costurile riscurilor politice deoarece este în situaţia de a le plăti aproape instantaneu. În cercul vicios al economiei româneşti, nu se poate pune problema devalorizării monedei naţionale dincolo de limitele considerate suportabile de către populaţia masiv îndatorată în valută. În ciuda unei rezerve valutare confortabile, situată în iulie la 31,58 de miliarde de euro, capacitatea de intervenţie a băncii centrale nu este nelimitată. Din cauza crizelor politice care se ţin lanţ şi a conjuncturii economice dificile, banca centrală s-a aşezat în tranşee încă din toamna anului 2008, acel moment al risipei electorale, iar arma sa esenţială de intervenţie este vânzarea unei anumite cantităţi de valută pentru a ţine leul. Economistul şef al ING Bank România, Niculaie Alexandru Chidesciuc, a estimat că, în urma numeroaselor intervenţii, cantitatea de valută pe care o poate folosi aceasta în sprijinul leului s-a înjumătăţit, scăzând de la 14,1 miliarde de euro până la 6,1 miliarde de euro, ceea ce explică de ce banca centrală detestă crizele politice. Banca Naţională a României (BNR) are obiective multiple, însă nu contradictorii: insistă să impună stabilitate financiară, doreşte să reducă volumul de credite neperformante şi urmăreşte să menţină încrederea populaţiei în moneda naţională.

Vremurile sunt complicate şi pentru Trezoreria statului. Datoria publică s-a inflamat în prima jumătate a acestui an şi încă nu descrie tot peisajul plăţilor obligatorii. La finalul anului trecut, datoria publică era de 147,3 miliarde de lei, cam 30% din economie, iar după cinci luni a urcat la 178,3 miliarde de lei, adică 35% din produsul intern brut (PIB). În mare parte, această datorie se tot rostogoleşte, deoarece aproape trei sferturi din ea (72,94%) este luată pe termen relativ scurt, de maximum un an. Asta înseamnă că în următoarele 12 luni statul va trebui să împrumute simultan bani pentru a-şi achita facturile şi datoriile din ce în ce mai mari. În piaţa internă, lucrurile se complică, deoarece băncile, principalii finanţatori ai statului, au ajuns la saturaţie, adică băncile mamă nu mai susţin cumpărarea în exces de certificate de trezorerie româneşti. În această situaţie, cei care vor finanţa totuşi cheltuielile statului vor fi investitorii de portofoliu, însă aceştia furnizează aşa numiţii bani fierbinţi, care intră şi ies din ţară la prima undă de nervozitate. Intenţia Trezoreriei de a ieşi în pieţele financiare internaţionale în următorii trei ani cu emisiuni de obligaţiuni în valoare de aproximativ 7 miliarde de euro, exerciţiu care ar putea începe la finalul acestui an, pune reflectoarele şi mai mult pe nervozitatea mediului politic intern. În esenţă, sfârşim prin a plăti toţi factura nesfârşitelor crize politice interne. //

* * *

Pericolul ascuns

Arieratele sunt o vulnerabilitate ascunsă a bugetului de stat, deoarece valoarea lor nu a fost dezvăluită de autorităţi, ceea ce sugerează o problemă ascunsă a bugetului, spune Chidesciuc. Din această cauză, guvernului nu-i va fi uşor să reducă deficitul fiscal, chiar şi în condiţiile majorării TVA, şi a tăierii salariilor, dacă nu adoptă măsuri de stăpânire a deficitului bugetului de pensii, avertizează economistul şef al ING.

Cu FMI pe cap

Dacă România nu va reuşi să atingă ţinta de deficit fiscal de 3% din PIB în 2012, ea va rămâne captivă, sub oservaţia FMI, până la rezolvarea problemei, avertizează analiştii de la ING Bank. Instabilitatea politică stânjeneşte ajustările fiscale necesare pentru a însănătoşi finanţele ţării şi, astfel, este posibil ca abia în 2014 deficitul fiscal să coboare sub 3% din PIB. Efectele negative ale risipei sunt numeroase şi includ prelungirea drastică a recesiunii.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22