Pe aceeași temă
Până la marile dezbateri despre rolul statului în economie, guvernul trebuie să îndeplinească partea cea mai grea din acordul cu FMI: să nu mai permită furtul din companiile publice.
În aceste zile, au loc la București cele mai consistente și complicate discuții între guvernul român și FMI din 2010 încoace. Se întâmplă asta pentru că, într-un fel, cu excepția negocierilor din 2011, care au pus bazele actualului acord de tip preventiv, celelalte 5 au fost de tranziție. Ba guvernul era nou, ba echipa Fondului... De altfel, există un sentiment de oboseală și neadecvare atât în rândul oficialilor, cât și al publicului în legătură cu acordul; o convingere că este depășit și România nu mai are nevoie de el, cu atât mai puțin de unul nou. Oficial, premierul Ponta spunea înaintea alegerilor că își dorește un nou acord, inducând cumva ideea că acordul în curs este oarecum... caduc. Răspunsul FMI a fost ferm: nu putem vorbi de un nou acord, decât după ce îl finalizăm pe cel în curs. Cel în curs are însă restanțe majoare, irecuperabile până în aprilie, în formula actuală. Și de aici, problemele.
Cum să nu pară caduc un acord făcut cu 4 guverne în urmă? Negociat de Guvernul Boc 3, încercat să fie implementat de Ungureanu, renegociat de Ponta 1, trebuie finalizat rapid de Ponta 2. În România, s-au întâmplat la prima vedere atâtea din 2011, încât a privi în urmă acum la temele anului 2011 pare cu adevărat o întoarcere în timp. Austeritatea de tip Boc a trecut, salariile s-au recuperat în parte, termenul în sine „austeritate“ a fost anatemizat de Guvernul Ponta, iar noua lui traducere de „disciplină fiscal bugetară“ încă nu pare tuturor clar că este doar o versiune uşor ameliorată față de cel vechi. În plus, economia României nu mai scade (sau cade) tot de prin 2011. Dar nici nu crește! Și, odată cu această constatare, se termină și argumentele celor care văd acordul depășit. În ciuda unor măsuri de restructurare bugetară exemplare, prin care deficitul a fost redus de la 8,3% în 2009 la sub 3% în 2012, această reducere drastică nu a eliberat însă fonduri pentru economie. De aceea, nu sunt puțini cei care spun că, tocmai din cauza acestei reduceri masive și bruște a deficitului, România nu înregistrează creștere economică. Reducerea – mai degrabă necesară și de neevitat – a fost prea bruscă pentru a putea reașeza atât de repede România pe un alt model de creștere economică. Nici acum acest lucru nu s-a întâmplat și Fondul a propus în 2011 o strategie care vizează atacarea nucleului dur al lipsei de eficiență în economie, și anume companiile de stat. De aici, toate discuțiile și disputele din acești ani legate de „management privat“, listări la bursă și privatizări mai mult sau mai puțin eșuate. Chiar și adversarii doctrinari ai metodelor Fondului recunosc faptul că ceva trebuie să se întâmple cu companiile de stat. Dar acel ceva să nu însemne privatizare, vânzare sau angajare de manageri străini. Pe scurt, un nou naționalism economic a început, cultivat insistent de Victor Ponta pe vremea când era în opoziție (abandonat, ce-i drept, acum), într-o perioadă în care în întreaga lume această concepție a prins tot mai mult contur: statul nu este „cel mai prost“ manager, nu trebuie să iasă din economie și trebuie să investească masiv pentru a redefini noul model (și unicul) de creștere economică. Spre meritul lui, actualul guvern nu pare să fie un susținător al acestei tendințe, ba dimpotrivă, din declarațiile de până acum înțelegem că este uimitor de fidel doctrinelor FMI. Nereușitele și întârzierile de până acum se datorează exclusiv unui climat politic prea fierbinte și unei inerții uriașe în sistem, care face extrem de dificilă orice schimbare de management, de exemplu, unde accesul la resursa ieftină de stat este extrem de atractivă. Ceea ce trebuie însă subliniat în legătură cu companiile publice românești este dincolo de orice ideologie. Și, până să stabilim exact de ce parte a ideologiei intervenționiste să fim, trebuie abordată chestiunea de fond. Și anume, trebuie ruptă piatra de moară care trage în jos întreaga economie. Sectorul întreprinderilor publice a rămas consistent. Sunt peste 1.000 de companii de stat, dintre care 240 foarte mari. Ele cuprind în total 20-30.000 de angajați, adică 10% din totalul forței de muncă angajate în economie, și produc undeva tot în jur de 10% din venitul anual total al economiei. În anumite sectoare - energie, transporturi, poştă, minerit –, au între 25 și peste 50% din totalul pieței. Comparativ cu celelalte state estice, Polonia are un sector public mai dezvoltat (și evident mai performant). La jumătatea anului trecut, aveam arierate și datorii de peste 20 de miliarde de lei și asta la un PIB de puțin peste 600 de miliarde de lei, adică peste 3% din PIB. Subsidiile de diverse forme pe care le primesc de la bugetul central companiile publice se duc spre 0,5% din PIB. Numai dacă ar fi eliminate acestea, nu am mai avea o creștere economică ambiguă, în marja de eroare, ci una ferm peste 1% în ultimii doi ani. (Ceea ce e imposibil practic, din păcate. Nimeni nu-și poate asuma să renunțe la susținerea CFR Călători, de exemplu, sau la subvențiile pentru energie.) Necesitatea de investiții pentru energie, de exemplu – un sector cheie -, e uriașă. România ocupă locul 74 în lume la calitatea infrastructurii energetice și acest lucru spune multe despre cât trebuie investit pentru performanță.
Dar prima și cea mai importantă condiție este oprirea pierderilor. Dacă aceste pierderi pot fi oprite, fără a diminua semnificativ venitul anual al acestor companii, atunci, cel puțin nominal, PIB-ul României va începe să crească. Aceasta este reforma „caducă“ pe care o propune Fondul. De aici până la dezbaterea ideologică legată de care e rolul statului în economie e cale lungă. Primul rol, dacă este să ținem cont de faptele de notorietate de până acum, este să nu mai piardă și să nu mai fure din proprietatea publică. Și acesta este cel mai greu dintre toate. Management privat, listări, privatizări – sunt doar unele dintre metodele pentru asta. //
