Pe aceeași temă
Cu câteva săptămâni în urmă, FMI a adus în discuţie, printr-un raport pe care nimeni nu l-a citit de fapt, o chestiune fundamentală, cel puţin pentru România. Fondul consideră că trecerea accelerată la euro a statelor din Est, membre ale UE, ar reduce semnificativ din riscurile zonei, riscuri care ţin de expunerile la variaţiile cursului şi supraexpuneri pe credite ale băncilor vestice. Desigur, pentru acest proces este nevoie, cel puţin în actualul stadiu al discuţiei, de respectarea celebrelor criterii de la Maastricht (datorie publică, inflaţie, deficit bugetar, variaţie curs de schimb, nivel de dobânzi). Deocamdată, cel puţin, nu s-a acordat nicio dispensă de la nivelurile stabilite iniţial, deşi se discută de o îmblânzire a lor, de vreme ce sunt ţări în zona euro care nu mai respectă aceste constrângeri prudenţiale macroeconomice. Pe de altă parte, este nevoie ca ţările est-europene să îmbrăţişeze această propunere şi să înceapă să acţioneze în consecinţă.
Propunerea nu pare să aibă succes în România, una dintre cele mai expuse ţări la aceste tensiuni. Cei de la BNR au respins în cor această eventuală soluţie, argumentul de fond fiind că chiar şi o adoptare rapidă a euro, aşadar o convergenţă nominală, nu ne-ar scuti şi nici nu ar compensa procesul de convergenţă reală. Cu alte cuvinte, cu euro cu tot, economia românească nu va fi mult mai performantă, iar societatea românească îşi va păstra decalajele exprimate în valori monetare faţă de cea vest-europeană. Cu siguranţă că aşa este. Dar nu aceasta este chestiunea. Nici dacă vom păstra actualul calendar de convergenţă, care prevede o trecere la euro în 2015, cu o intrare în zona de pregătire în 2012, nu vom avea prea multe elemente suplimentare adăugate procesului de convergenţă reală. Apropierea reală de zona euro e un proces de decenii, diferenţa de 3–4 ani este, în aceste condiţii, minoră. De ce atunci atâta spaimă de o conversie accelerată?
Al doilea argument semnificativ folosit împotriva acestei situaţii ţine de capacitatea BNR de a utiliza politicile monetare. Odată conversia efectuată, chestiuni care ţin de dobânzi mai ales nu vor mai intra în funcţiile BNR, iar inflaţia nu va mai putea fi combătută cu aceleaşi arme de la Bucureşti, iar mecanismul de curs de flotare controlată nu va mai permite eliberarea unor tensiuni macro care se acumulează în economie. Este însă politica monetară a BNR una de succes în ultimii ani, aşa încât să avem ce să protejăm? La ora aceasta România are cea mai mare dobândă de politică monetară din Europa şi cea mai mare inflaţie. BNR a ratat ţintele de inflaţie cu mai mare regularitate decât le-a atins, iar creditarea, controlată de BNR, s-a efectuat cu mai mult sau mai puţin succes în lei şi valută, fără să ţină prea mult cont de rezerve minime obligatorii sau alte constrângeri.
Altfel spus, politica monetară s-a dovedit o unealtă mult prea slabă pentru ceea ce înseamnă economia românească. Economia românească bine cuplată la euro este mai puţin structurată, mai dezechilibrată pentru a putea fi fixată doar de politica monetară locală, dacă aceasta nu este susţinută şi de politici fiscale şi bugetare adecvate. Şi nu este, iar semnalele date şi de actuala guvernare sunt extrem de controversate în ceea ce priveşte o politică salarial-bugetară şi fiscală care să poată lăsa armele monetare să acţioneze eficient. Pe scurt însă, trebuie spus că nici cu dobânzi monetare pe lei mari, nici mici, inflaţia nu a putut fi controlată, iar creditarea pusă pe o viteză noninflaţionistă. Nu ar fi mai controlabilă de la Frankfurt, pe euro? Cu siguranţă da, chiar dacă statele zonei au diferenţe semnificative de instabilitate a preţurilor.
Al treilea argument nu este într-o perioadă prea bună. Ţine de nivelul de convergenţă: care va fi acest nivel sau, altfel spus, cât va costa România în euro. Poate însă cineva să propună un curs „corect“ pentru leu? Ba mai mult, poate cineva să susţină cu argumente că în 2012, când calendarul de convergenţă propune intrarea în mecansimul ratelor de schimb ERM II, vom avea un curs semnificativ „mai bun“ decât cel de acum, astfel încât să merite, din acest punct de vedere, să nu grăbim conversia?
Din păcate, pentru mediul de afaceri, care a solicitat conversia rapidă pentru a mai scăpa de costurile suplimentare venite din dobânzile locale enorme şi fluctuaţiile de curs, disponibilitatea pentru conversie este limitată. Desigur, mai întâi ar trebui schimbate la nivel european criteriile de aderare. Fără o mişcare la Bruxelles, întreaga discuţie este uşor depăşită. Dar nu inutilă, de vreme ce calendarul de convergenţă se acelerează în 3 ani. Şi ce se face pentru asta? În afara unor seminarii la BNR, nimic. Convergenţa e departe de agenda zilei. România se îndepărtează, nu se aproprie de criteriile de convergenţă actuale.
Dacă acum un an respectam criteriile legate de datorie publică, deficit bugetar şi chiar variaţie de curs, acum doar datoria publică mai este în limitele de la Maastricht. Şi oricât ar încerca BNR să mai ţină treaz calendarul convenit, susţinând că accelerarea nu are sens, se va înţelege la nivelul responsabililor politici că preocuparea pentru convergenţă nu are sens. Şi cu toate muniţiile de politică monetară pe ţeava BNR, nu va fi nici de data asta de ajuns pentru a atinge ţintele din 2012, fără politicile fiscale şi bugetare adecvate. Aşa încât, în urma muniţiei utilizate vor exista din nou victime colaterale în mediul de afaceri, cel care, de fapt, a făcut de mult conversia la euro.
