Pe aceeași temă
Asemănarea României cu Grecia nu ţine atât de cifre, cât de obiceiuri: creştere pe datorie, evaziune fiscală, politizarea aparatului public, „cumpărarea“ liniştii sindicale. Din toate acestea, doar ultima mai poate fi evitată la Bucureşti.
Premierul Emil Boc aducea ca argument suprem în faţa sindicaliştilor nemulţumiţi comparaţia cu Grecia. „Să nu ajungem ca Grecia“, spunea domnia sa şi pleda astfel pentru Legea salarizării unice sau Legea pensiilor. De data aceasta, temerile premierului sunt complet întemeiate, deşi oarecum întârziate. Pentru că România seamănă deja foarte mult, prea mult cu Grecia, dacă nu în cifre, atunci în fapte. În bună măsură, şi această afirmaţie poate aduce contestări vehemente, pentru că, pe de o parte, vorbim de o economie care a pus euro în pioneze, a abuzat efectiv de banii publici şi a trucat statisticile, pe de altă parte, de o economie, a României, care nu are beneficiul protecţiei monedei euro, dar a intrat sub protecţia financiară şi structurală a FMI. Să privim puţin cifrele. Grecia a pierdut în 2009 2% din PIB, în schimb, România peste 7. Asta înseamnă, în termeni simpli, recesiune la noi şi „doar“ scădere economică pentru ei.
Dar această cifră este cea mai mică înregistrată de Grecia în ultimii 30 de ani şi din această perspectivă putem să privim altfel acumulările publice ale acestor decenii. Sau datoriile publice, pentru că unele le-au determinat pe celelalte. Ultimul trimestru din 2009 nu a adus semne de revenire nici pentru noi, nici pentru ei, dimpotrivă, a fost un trimestru mult mai prost decât s-a sperat în ambele capitale. Inflaţia la ei nu a trecut de 2,3 procente, la noi a ratat de puţin ţinta şi a trecut de 4,7. Ce arată această cifră? România, chiar şi în cădere economică, are în continuare o economie prost restructurată, care generează puseuri inflaţioniste, dar şi faptul că indicele preţurilor de consum scoate la suprafaţă veniturile pe care le generează o economie subterană foarte puternică. Altfel nu se explică acest puseu inflaţionist într-un an de prăbuşire economică. Şi aşa ajungem la marea chestiune a economiei subterane, unde cele două ţări seamănă foarte mult, prea mult.
Atât la noi, cât şi la greci, economia subterană este evaluată la 30% din PIB. Asta înseamnă o evaziune fiscală imensă, o practică fiscală precară, dacă nu chiar o fiscalitate nepotrivită pentru fiecare societate în parte. Este poate prima şi cea mai păguboasă asemănare între cele două ţări, mai gravă decât o spun cifrele, pentru că spune ceva despre modul de raportare la societate şi la autoritatea publică.
Să vedem şi marile deosebiri însă. Celebrul deficit bugetar al Greciei s-a dus la 12,8% anul trecut, în timp ce al nostru s-a ţinut peste 7. Datoria publică a Greciei a trecut de 114%, a noastră este abia 30%. Acestea sunt cifrele care fac diferenţa şi care transformă Grecia într-o ţară care are probleme serioase cu respectarea obligaţiilor de plată aferente împrumuturilor contractate. Cum a fost utilizată datoria Greciei? Nu doar pe pensii şi salarii, având în vedere dezvoltarea spectaculoasă a infrastructurii mai ales în jurul anului 2004, când Atena a găzduit Olimpiada. Dar acele împrumuturi au permis utilizarea în bună parte a resurselor statului pentru cele 14 salarii din sectorul bugetar şi la cel mai mare procent din Europa de înlocuire a salariului prin pensie, de peste 90%! Bugetul Greciei este în deficite mai mult sau mai puţin tolerabile din 2003, iar anul acesta costul împrumuturilor trece de 11% din PIB.
Deosebirile între cele două economii sunt însă majore. Exporturile noastre au scăzut cu 14%, ale lor cu aproape 18%. Deficitul nostru curent e undeva la 5%, al grecilor se menţine încă la 11%, chiar dacă economia lor, în ciuda căderii exporturilor, poate conta pe alte surse, cum sunt cele din turism (care la rândul lui a scăzut cu 13%). Investiţiile străine au scăzut cu peste 20%, dar în România practic acestea s-au înjumătăţit. Din toate acestea, România iese mai rău. Depinde fundamental pentru creştere economică de investiţii străine directe, în timp ce Grecia pare mult mai confortabilă cu ea însăşi, dacă turismul, resursa internă de nepreţuit, nu intră – şi nu are cum să intre – într-un declin accelerat. Nici în chestiunea şomajului nu sunt deosebiri semnificative. Grecii stau deja la 10 procente, noi ne pregătim de această cifră.
Desigur, multe dintre aceste cifre mari şi cu minus sunt expresia unei perioade economice dificile pe plan internaţional, şi nu un semn de apropiere între structurile celor două ţări. Dar, dacă cifrele nu ne ajută, mentalităţile, da. Toţi aceşti 30 de ani de creştere economică au dus la o relaţie nefastă atât cu angajaţii sectorului public, cât şi cu sindicatele propriu-zise, extrem de bine organizate. Politizare a aparatului public şi bonificare a liniştii sindicale. Dacă politizarea este o realitate şi a aparatului public românesc, bonificarea liniştii sindicale „a reuşit“ doar pe jumătate până în 2008. Totul s-a blocat cu încercarea de creştere de 50% din educaţie, chiar dacă legarea pensiilor de creşterea salariului mediu a fost un pas în această direcţie. Dacă e greu de crezut că politizarea aparatului public poate fi corectată uşor, măcar această concesie sau plată a liniştii sindicale poate fi în acest moment evitată. A face împrumuturi pentru aceste plăţi, iată calea spre grecizarea României. De aceea, premierul are de data aceasta perfectă dreptate când li se adresează direct sindicatelor, invocând asemănarea strânsă cu Grecia. //
Cuvinte cheie: Emil Boc, Legea salarizarii, PIB, Olimpiada, deficit bugetar
