Pe aceeași temă
Prins între necesitatea de a face reduceri în sectorul public, în an electoral, şi de a lua decizii încurajatoare pentru mediul de afaceri, în an de criză, acuzat pe bună dreptate de inacţiune, guvernul e la un pas de decizii greşite cu implicaţii periculoase.
Discursul anticriză în România se desfăşoară pe două paliere. Pe de o parte, se discută intens despre diminuarea cheltuielilor publice, pe de altă parte, despre programele de stimulare economică. Cel puţin la nivel de categorii, acestea două au început să domine discursul, iar chestiunile legate de stabilitatea sistemului bancar şi a cursului nu mai sunt în centrul atenţiei. Discursul legat de reducerea cheltuielilor publice pare unul nesfârşit, de vreme ce în afara unor majorări de cheltuieli, rezultat al măsurilor de protecţie socială, guvernul s-a limitat la discuţii, şi nu la execuţii bugetare.
Blocajele financiare în care au intrat diferite instituţii publice, dificultatea de a genera venituri şi de a negocia o marjă de deficit mai mare va impune şi tăieri din aparatul public. La nivelul deciziilor probusiness, situaţia este la fel de complicată. Aşteptarea unor măsuri de stimulare economică a fost îndreptăţită pentru că guvernul a cultivat-o ca atare. Măsurile însă au cam lipsit. Ba mai mult, în ciuda promisiunilor, au venit măsuri contrare încă din primele decizii, odată cu majorarea CAS, apariţia impozitului minim şi eliminarea unor serii de deductibilităţi. Încercarea de a implementa măsuri de stimulare a economiei a fost însă extrem de timidă. Guvernul a promis investiţii publice masive, dar s-a limitat deocamdată să cheltuiască bani doar pentru plata restanţelor. În consecinţă, chestiunea stimulului e aproape nesemnificativă.
În ultima perioadă de timp, guvernul a înţeles că se aproprie de un eşec politic în relaţia cu mediul de afaceri. Miniştrii au ajuns să critice pe cont propriu impozitul minim, să se delimiteze de decizii guvernamentale sau să facă programe anticriză de partid, deşi sunt în guvern. Un lung şir de asemenea aberaţii arată că starea de panică existentă în economia reală, ca urmare a scăderii drastice din ultimele luni, a ajuns şi la guvern. Guvernul a încercat să contracareze cu două măsuri această stare de lucruri. În primul rând, a adus această amânare a declanşării executării silite cu şase luni pentru companiile care au început să înregistreze întârzieri la plata datoriei publice începând cu 1 octombrie 2008.
Măsura a adus mai multe controverse decât beneficii, de vreme ce bunii platnici se pot, pe bună dreptate, considera frustraţi de această decizie care nu le aduce nimic, dimpotrivă, le creează un dezavantaj. Efectul acestei decizii va fi însă unul minor pentru că, după 6 luni, sunt puţine companii care se vor putea salva, dacă mediul economic ca atare nu se va îmbunătăţi. Apoi, chestiunea returnării TVA, mereu pe agenda publică, pare să fi primit o soluţie tehnică. Un soft la Ministerul de Finanţe va face repartiţia corectă în funcţie de vechimea datoriilor statului, aşa încât să nu mai fie nici întârzieri, nici plăţi preferenţiale. Intenţia este desigur bună, iar decizia corectă. Problema fundamentală a acestei chestiuni stă tocmai în rolul pe care TVA, chiar şi returnabil, îl are în cash–flow-ul public. Desigur, asta nu e treaba mediului de afaceri, care e îndreptăţit să-l obţină.
Nici chiar marile abuzuri care s-au făcut cu TVA nu ar trebui să constituie un impediment. Va constitui însă o mare provocare întreaga procedură. Faptul că guvernul decide să facă acest lucru e însă doar o expresie a temerii că a pierdut de tot mediul de afaceri ca partener şi contextul politic îi cere să nu accepte acest lucru. În fond, returnarea TVA este o măsură de drept, singura care nu cere bani în plus, cea mai ieftină de fapt, dacă este făcută corect. Este însă doar primul pas într-o perioadă de exces de reacţie din partea guvernului în legătură cu mediul de afaceri. Marea problemă va apărea atunci când măsuri ciudate, cerute de mediul de afaceri, vor avea succes. Nu e vorba de neimpozitarea profitului reinvestit, o măsură care ar fi avut sens.
E vorba de propuneri de genul naţionalizării unor firme private care nu mai merg. Şi nu de Arcelor, Dacia sau Petrom, ci este vorba de companii mai mici care trec prin momente dificile şi al căror acţionar consideră că singura soluţie este să vândă o parte sau toate activele la stat. Propunerea vine de la o asociaţie patronală condusă de G.C. Păunescu, iar faptul că premierul nu a spus un nu ferm acestei chestiuni este deja îngrijorător. Acceptarea unei asemenea decizii ar deschide porţile pentru enorm de multe abuzuri şi ar da statului un rol pe care 20 de ani ne-am străduit să nu-l aibă. În plus, ar premia un proprietar care din diferite motive, unele poate nedrepte, dar neutre, a eşuat să ducă mai departe o afacere.
Poate că există cazuri izolate când asemenea decizii par a fi investiţii şi pot fi considerate rezonabile. O politică de stat în acest sens este cu totul altceva şi face loc la abuzuri şi aberaţii inadmisibile. De teamă să nu piardă cu totul încrederea mediului de afaceri, guvernul pare mai dispus la măsuri disperate decât la decizii curate. E marele risc în care intrăm în lunile următoare, luni grele, cu convulsii şi prăbuşiri dureroase în economie. //
