Pe aceeași temă
Datoriile continuă să dea grele bătăi de cap statelor europene. Grecia nu a epuizat nici pe departe îngrijorările, Irlanda nu a reuşit să scape, în ciuda unor încercări disperate, Spania şi Portugalia vor avea aceeaşi soartă. Adică, vor fi dopate financiar prin mecanismul european de stabilitate financiară şi FMI, pentru a face faţă presiunilor de plată a datoriilor suverane. În ciuda problemei comune şi a leacului administrat (noi împrumuturi pentru a tempera presiunea datornicilor), situaţiile sunt diferite.
Dacă, în cazul Greciei mai ales, vorbim de un deficit bugetar structural păgubos, care face ca în mod obişnuit cheltuielile de funcţionare ale statului grec să fie mult mai mari decât veniturile (iar într-o criză financiară dezechilibrul se adânceşte), cazul Irlandei este altul. Irlanda a reuşit în ultimii 2 ani să-şi restructureze dezechilibrul bugetar; economia a pornit, iar bugetul este rezonabil. Problema nerezolvată este a sectorului bancar, dominat de bănci locale supraîndatorate, care nu mai poate fi salvat decât cu injecţii masive de lichiditate în sistem. Banca Centrală Europeană şi cea irlandeză au introdus deja peste 130 de miliarde de euro, care nu par a fi îndeajuns.
Privind reacţia pieţelor şi temerile partenerilor europeni, aşa s-ar părea. Liderii irlandezi au crezut până în ultima clipă că pot evita un împrumut intervenţionist de urgenţă, ţinând cont de echilibrul structural al bugetului lor pe termen lung, în ciuda deficitului de 30% pe care îl vor avea anul acesta prin susţinerea sistemului bancar naţional. Nu a fost aşa, mai mult din cauza temerilor legate de toată zona euro decât de Irlanda, şi vor încasa probabil un megaajutor financiar de 80 de miliarde de euro. Greu de crezut că îngrijorările legate de nesustenabilitatea politicilor financiare şi bugetare în zona euro se vor tempera.
Dar cazul Irlandei merită o atenţie sporită.
Ţara a fost adevăratul model de creştere economică pentru orice democraţie. Cu o remarcabilă politică de atragere a investiţiilor străine (impozitul pe profitul corporativ este de 12,5%, cel mai mic din vestul Europei), cu investiţii inteligente în educaţie şi acorduri sindicale pe termen lung în privinţa evoluţiei veniturilor, Irlanda a devenit, din cel mai sărac stat vestic, un stat mai bogat din perspectiva PIB pe locuitor decât marele vecin şi adversar de secole, Marea Britanie. Pentru toţi irlandezii, odată cu noua prosperitate a ţării, statutul de subordonat a dispărut şi creşterea economică a fost văzută ca o victorie morală, politică şi socială. De aceea, împrumutul la care sunt nevoiţi să recurgă, mai mult din cauza partenerilor europeni, este văzut ca o înfrângere. Există temeri serioase că modelul economic de creştere nu mai este sustenabil, iar această concluzie priveşte îndeaproape şi România. De fapt, dacă europenii merg atât de departe încât invalidează acest model, vestea este foarte proastă şi pentru România.
Irlanda a dezvoltat cel mai eficient model de creştere economică în context democratic şi probabil singurul model de convergenţă reuşită pe durata unei singure generaţii de până acum. Acest model are în centru o politică de taxare favorabilă companiilor, iar lupta se dă în mare măsură în jurul acestei cifre de 12,5%, pe care Franţa şi Germania o consideră de dumping fiscal. Pentru returnarea împrumutului masiv, este foarte probabil ca Irlanda să fie nevoită să-şi modifice politica fiscală şi, odată cu ea, modelul de creştere economică. Dacă marile state ale UE consideră că impozitele reduse sunt cauza tuturor relelor şi de aceea inacceptabile în UE, ţări ca România se văd nevoite să amâne sine die o eventuală aderare la moneda unică (de vreme ce aceasta ar aduce şi politici fiscale grele). România nu are prea multe alte avantaje competitive decât politici fiscale prietenoase într-un context european şi singura adevărată şansă de creştere economică ţine de investiţiile străine. Ni se va spune că mai avem o şansă: fondurile europene (pe care irlandezii au ştiut destul de bine s-o utilizeze). Dar decalajul între noi şi Vest nu se poate surmonta nici cu sume duble din partea UE, presupunând că reuşim să le atragem.
Componenta pe care nu trebuie să o uităm în această comparaţie ţine de rolul băncilor. În Irlanda, iată, a fost nefast. Prea multe împrumuturi imobiliare, prea multe investiţii speculative. Păstrând proporţiile – şi cât de important este să le păstrăm –, şi băncile româneşti au avut contribuţii mixte în ceea ce priveşte creşterea economică. De bună seamă, irlandezii au ratat un control adecvat al supraexpunerilor, ceea ce, să sperăm, nu este cazul la noi. Dar, dacă la ei este vorba de o ratare propriu-zisă, la noi riscul este să tragem odată cu economia şi băncile în prăpastie, de vreme ce rata restanţierilor creşte pe măsură ce cade economia. Diferenţa cea mai periculoasă vine din altă direcţie: din motive mai mult sau mai puţin oneste, toată lumea s-a înghesuit să împrumute Irlanda. România îşi pune serioase semne de întrebare dacă va putea obţine în următoarea lună bani la preţuri rezonabile. O problemă în plus pentru o guvernare şi aşa fără credibilitate, care şi aşa nu ştie ce să facă cu banii decât să umple găurile de la buget pentru salarii şi pensii.
Taguri:
Irlanda, datorie externa, credit international, rambursare, Banca Centrala Europeana.
