Pe aceeași temă
Realitatile tot mai evidente si dezbaterile aferente fenomenului schimbarilor climatice au generat in ultimul deceniu un inedit si amplu dialog, adesea polemic, intre specialisti si oameni politici. In acest context, publicarea in 2007, in cadrul unor reuniuni tematice internationale succesive, a celui de-al patrulea Raport al Grupului Interguvernamental privind Evolutia Climei (IPCC), finalizata cu redactarea unui Rezumat pentru decidenti, relanseaza ciclul de "negocieri" ecoclimatice prin care lumea stiintifica, sprijinita de societatea civila, interpeleaza si someaza clasa politica sa reactioneze adecvat si sa adopte masuri in consonanta cu exigentele imperativului incalzirii globale.
Noile concluzii ale demersului stiintific sunt ingrijoratoare: fara echivoc, schimbarile climatice sunt provocate acum "foarte probabil" (cu o certitudine de 90%) de activitatea umana; pana in 2100 temperatura medie va creste cu 1,8°C-4,5°C, nivelul oceanelor se va ridica cu 18-59 cm, iar banchiza arctica va disparea; consecintele catastrofale sunt calificate drept "ireversibile" si, ca atare, pe langa accentuarea preocuparilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera (GES), devine indispensabila declansarea unei ample actiuni de adaptare cat mai rapida la modificarile ecoclimatice inevitabile. Desigur, nu lipsesc nici aprecieri divergente, ramase insa minoritare; daca unii contesta asemenea evaluari, considerand ca nu se bucura de o baza stiintifica suficienta, dimpotriva, altii afirma ca tendinta actuala reala inregistreaza un avans de circa 30 de ani fata de predictiile specialistilor.
Oamenii de stiinta si-au facut astfel datoria, meritele fiindu-le deja recunoscute, de exemplu, prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace pe 2007, alaturi de Al Gore, IPCC-ului. Revine acum lumii politice sa formuleze propriul raspuns.
Daca, pe baza celui de-al doilea Raport al IPCC din 1995, s-a adoptat, in decembrie 1997, Protocolul de la Kyoto, ar fi de asteptat ca, valorificand concluziile ultimei evaluari, Conferinta mondiala in curs de la Bali (3-12 decembrie a.c.) sa decida continuarea procesului, cu masuri aplicabile post-2012.
Desigur, principalele atitudini care se vor manifesta in acest cadru sunt deja cunoscute. "Fronda" interesata a administratiei conservatoare americane si alternativa sa "tehnologica", afirmata recent, se vor opune continuarii procesului Kyoto si amplificarii perspectivelor sale, in spatiu si timp. Dimpotriva, UE isi va consolida pozitia sa in favoarea unor masuri ferme si obiective cat mai precise de reducere a emisiilor de GES, integrate unei strategii mondiale de abordare a problematicii ecoclimatice. Franta, prin initiativa sa de a adopta un mare "acord national" de protejare a mediului (Le Grenelle de l’environnement), deschide o noua perspectiva de tratare a urgentei ecologice, la 25 octombrie a.c., presedintele N. Sarkozy declarand: "Trebuie sa avem curajul sa recunoastem ca nu mai putem sa definim politici cu ignorarea imperativului climatic ori a faptului ca distrugem conditiile supravietuirii noastre".
Mai putin definite raman punctele de vedere ale marilor tari emergente, dar optiunile lor interne in favoarea ecologiei, precum cea recenta a Chinei, obliga la pozitii rezonabile. In orice caz, nu trebuie sa ne asteptam la decizii majore, ci mai degraba la o baza de discutii care sa permita ajungerea, pana in 2009, la un acord asupra continuarii strategiei existente. Miza imediata ar fi aceea de a convinge sa se implice SUA, refractare pana acum acestui proces multilateral, si tarile in curs de dezvoltare, prea preocupate de asigurarea unei cresteri economice alerte.
Astfel, deciziile care se vor adopta la Bali pot fi hotaratoare in privinta viitorului procesului inaugurat de Protocolul de la Kyoto; aplicarea lui limitata in timp la perioada 2008-2012 si la un perimetru geografic care exclude mari poluatori precum SUA si Australia l-ar reduce la o experienta nereusita si ar constitui o dovada de neputinta a lumii politice de a raspunde evolutiilor realitatilor si asteptarilor popoarelor planetei. Pentru ca, in mod evident, evaluarile specialistilor converg pe deplin cu interesele profunde ale generatiilor prezente si viitoare, in timp ce negarea lor si amanarea unei solutii adecvate a problematicii ecoclimatice exprima dorintele unei minoritati restranse, inconstienta insa, in definitiv, de insusi interesul sau autentic pe termen lung.
In acelasi timp, trebuie sa fim de acord ca nici solutia Kyoto nu este una perfecta si nici deplina, ci cunoaste limite majore. Chiar aplicarea intocmai si la timp a acordului de reducere a emisiilor de GES in medie cu 5,2%, in raport cu nivelul din 1990, nu ar mai fi suficienta, in conditiile in care sporul lor mondial ar fi de cca 30% fata de acelasi reper, cantitativ si calendaristic. Dar ea ramane, totusi, un minim necesar si un drept castigat, la care nu trebuie sa se renunte, ci, dimpotriva, care se cuvine completat si asumat de catre toate statele.
Daca negocierile de la Bali se vor solda cu un esec, fie expres, fie sub forma unui compromis superficial ori cea a unei amanari fals optimiste si inselatoare, intre pozitiile si asteptarile lumii stiintifice si raspunsul clasei politice se va deschide un crater major de perceptie si actiune, greu de explicat si imposibil de acceptat. Fara indoiala, nu ar fi pentru prima data cand se intampla un asemenea lucru, dar acum situatia este mult mai grava, prin consecintele posibile pe termen relativ scurt. Ignorarea urgentei ecoclimatice si plasarea sa la marginea cooperarii internationale ar constitui o inadmisibila negare a realitatii si, prin aceasta, a insusi viitorului.
Facandu-si datoria, corpul specialistilor a tras semnalele de alarma si a somat factorii de decizie. Acestia ar trebui sa inteleaga faptul ca viitorul, chiar de catre politicieni, nu se negociaza; el se accepta si se afirma ca atare.
