Pe aceeași temă
Surpriza guvernului Boc nou instalat se numeşte Sebastian Vădescu. După părerea mea, este una mai mare decât Hunor la Cultură sau superministerul Elenei Udrea. Şi asta pentru că este o dublă surpriză: fost liberal şi deloc pro FMI.
Sebastian Vlădescu a fost membru al PNL şi cumva s-a identificat cu guvernarea liberală. Nu este un ideolog liberal, dar a fost printre cei care au conturat tipul de guvernare Călin Popescu Tăriceanu, cu un rol însemnat al statului în economie şi o atitudine probusiness foarte clar conturată. Nu proprietatea de stat este ceea ce propovăduia ministrul de Finanţe din anii 2005–2007, cât investiţiile de stat. A condus, de altfel, privatizarea cea mai importantă şi rentabilă din România, cea a BCR. Vlădescu a fost şi probabil a rămas un keynesian nonideologic, un adept al intervenţionismului pentru a susţine mediul de afaceri, cu toate consecinţele unei asemenea decizii asumate deschis şi clar. Dar elementul care accentuează surpriza ţine de indiferenţa şi neîncrederea explicită pe care o are faţă de tipurile de soluţii şi mai ales organizaţii ca FMI. Aceasta este marea lovitură pentru un guvern care are în programul de guvernare câteva note în plus faţă de acordul cu FMI, de a aduce un om care nu crede în acest program în fruntea celui mai important minister care gestionează acordul. Avem aici un risc, aşa cum avem şi o surpriză.
Vlădescu este cel care a rupt acordul de supraveghere cu FMI în 2005, tocmai în ideea că România nu trebuie să mizeze pe deficite mici, dacă vrea să recupereze ceva din decalajele faţă de UE şi are încredere în economia ei. În 2006, deficitul a ajuns spre 1,7%, o sumă infimă dacă o privim din perspectiva deficitelor de azi, dar atunci a fost cea mai mare din 2000. Din acel an, grija faţă de deficite a dispărut. Acum, când Vlădescu revine, revine şi grija faţă de deficitele bugetare. Pare ciudat. E drept, noul ministru de Finanţe nu a cheltuit şi nu pledează pentru cheltuirea banilor pentru pensii şi salarii. Este, până la urmă, chestiunea esenţială. A plecat în 2007 din guvern, pentru că nu a fost de acord cu legarea punctului de pensie de creşterea salariului mediu pe economie. A criticat această decizie alături de Traian Băsescu, deşi era o iniţiativă liberalo–pesedistă, fără să aibă prea multe scrupule. Şi a avut dreptate. Legarea pensiilor de salariul mediu pe economie este păguboasă pentru buget şi nesustenabilă. Ce facem însă cu teoria deficitului şi relaţia cu FMI? Vlădescu susţine că deficitele bugetare nu contează, atâta vreme cât ele vin din cheltuieli de investiţii. Anul trecut spunea că România trebuie să-şi asume de la bun început un deficit de 4 miliarde de euro, care să însemne investiţii în infrastructură, şi să se lupte cu Comisia Europeană în păstrarea acestui angajament, fără să rămână blocată în cifre. Una este deficitul structural al statului şi alta deficitul rezultat din investiţii.
„Filosofia Bruxellesului“, după cum spune noul ministru de Finanţe, de a avea întâi o economie prosperă, apoi resurse şi pe urmă cheltuieli este de neacceptat pentru un stat care vrea să recupereze decalajele. Teoria este interesantă şi curajoasă. De altfel, Sebastian Vlădescu este poate unul dintre puţinii politicieni cu o teorie proprie a rolului statului care să nu fie nici cea a statului asistenţial şi nici a statului minimal. Este cea a statului participativ, generator de condiţii, de cadre în care o economie de piaţă liberă să poată funcţiona în regim de proprietate privată şi investiţii străine. Teoria este una seducătoare, dar...
Dar ea mizează pe această distincţie fundamentală: deficit structural cauzat de funcţionarea statului ca atare şi deficit rezultat din investiţii. Dacă această distincţie s-ar putea face atât de net şi explicit pe parcursul unui an, atunci ar avea o şansă. Dar cum se poate face? Se fac toate disponibilizările şi se respectă toate angajamentele de reaşezare a cheltuielilor publice, pe de o parte, în timp ce proiectele de investiţii primesc bani, ba chiar mai mulţi decât pot să consume, în ideea că banii vor veni? Se respectă cu stricteţe acest principiu al categoriilor de bugete cu interdicţie clară (cum e şi în acordul cu FMI) între cheltuielile de capital şi cele de investiţie? Respectăm acordul cu FMI, dar, de fapt, facem mai mult decât atât, investind masiv, ceea ce înseamnă că sectorul public va avea mai mult de suferit în restructurare şi disponibilizări?
Dacă Sebastian Vlădescu îşi poate permite acest lucru – pentru noul ministru nu prea există noţiunea de cost politic, de vreme ce nu îl interesează să candideze -, pentru guven, mai greu. Sau, opţiunea cea mai probabilă, deficitul de 5,9% PIB de anul viitor va fi doar un reper, nu şi o limită foarte strictă. Având în vedere toate acestea, este plauzibil să nu închidem acordul cu FMI, cu atât mai mult cu cât tranşa a 5–a de la sfârşit de an nu mai este consistentă. Dacă nu o vom face pentru că am investit prea mult, nu va fi o mare dramă, chiar dacă prima etapă de trecere spre euro va fi cam compromisă. Dar dacă nu investiţiile vor fi cauza şi dificultatea de a face echilibristica complicată între deficitele structurale şi investiţionale, vom păţi ca în 2008, când, pe final de an, am căzut de pe sârmă într-un deficit record. În fond, e atât de simplu să faci un pas greşit. Şi oricât de bun schior ar fi Sebastian Vlădescu (a venit la guvern de la munte), asta nu-l prea ajută la echilibristica bugetară. //
