Pe aceeași temă
Privind din această perspectivă, a echilibra bugetul într-o perioadă în care nu avem un boom economic sau în care creşterea economică este sub potenţial (undeva la peste 3 procente anual) este realmente o misiune imposibilă. Cu atât mai mult cu cât urmează ani în care economia va suferi cumplit. Intrarea într-o spirală vicioasă este, în această situaţie, probabilă şi inevitabilă: pentru că economia nu aduce bani la buget, fiscalitatea se va strânge şi mai mult, ceea ce va inhiba şi mai mult economia.
Că aceasta este partitura pe care o interpretează guvernul nu mai trebuie demonstrat. Începând cu 1 iulie apar noi taxe şi noi constrângeri fiscale. Unele ţin desigur de lărgirea firească a bazei de impozitare şi, de aceea, pot fi considerate corecte ca principiu, dar fatale din perspectiva momentului de aplicare pentru veniturile unor categorii numeroase. Pentru cei care cred că un buget public este mai important decât orice buget individual, adică pentru toată filosofia bugetară a statului, această lărgire ad-hoc a bazelor fiscale este acceptabilă. Nu ştiu dacă este suficient acest argument pentru un stat care, cel puţin dintr-o perspectivă bugetară (în calitate de colector şi cheltuitor de bani publici), nu şi-a câştigat încrederea. Dovadă nu este numai confirmarea la plată, foarte slabă, ci şi lipsa de transparenţă a cheltuirii banilor. Faptul că FMI vine în aceste zile pentru a găsi soluţia minune prin care deficitul structural se poate topi este din nou semnul acestei neîncrederi deja instituţionalizate.
Ce vor putea face Ministerul de Finanţe şi delegaţia FMI pentru a schimba structural modul de folosire a banilor? Va fi o politică în trei paşi. Primul, cel care a început deja, ţine de o mai bună colectare. Îi spune aşa, dar, de fapt, riscă să fie o măsură ciclică de sugrumare a economiei, cu efecte nefaste pe termen nedefinit şi care se învârte în jurul deciziei de majorare a TVA. Din păcate, nici o măsură de până acum - chiar cele corecte „moral“ (care extind bazele de impozitare) – nu este stimulativă pentru economie şi e greu de crezut că Fondul va interveni în sens pozitiv, obsedat de matematica simplă a deficitului bugetar. Cel de-al doilea pas este cel care ar fi putut evita întregul scenariu de acum, dacă ar fi fost făcut la timp. Ţine evident de reducerea aparatului de stat, la nivel central şi local, precum şi a cheltuielilor cu bunurile şi serviciile, surprinzător, în creştere cu peste 3% în cinci luni.
Sunt semne că aceste reduceri de personal încep, dar din nou efectul lor acum poate fi mult mai puţin benefic, ţinând cont de criza socială pe care o pot provoca şi disfuncţiile care pot apărea. Al treilea pas ţine de bănci şi împrumuturi. Cum altfel poate funcţiona statul român decât cu împrumuturi? Şi cum altfel poate porni economia românească decât cu împrumuturi? Unele semne timide de reaşezare în parametrii corecţi se întrevăd. Creditul neguvernamental, adică banii care merg spre economie şi populaţie, a crescut în ultimul an cu peste 6 procente, iar cel guvernamental, adică spre stat, cu doar 0,5%. Dar, dincolo de aceste cifre, apar semne de întrebare. Creditul neguvernamental a crescut mai ales pe seama împrumuturilor în valută ale persoanelor fizice, adică cea mai expusă categorie şi cu cel mai mic impact agregat. Creditul guvernamental a scăzut, pentru că în luna iunie a început un meci extrem de complicat al Ministerului de Finanţe cu băncile comerciale, pentru păstrarea unei dobânzi pentru titlurile de stat de sub 7% şi care a dus la o scădere a împrumuturilor sub cele stabilite iniţial. Un meci care acum pare pierdut. Cu atât mai mult cu cât principalele bănci comerciale din România s-au reangajat în faţa UE, FMI, BNR şi guvern să-şi păstreze expunerile pe România la 95% faţă de acum un an.
Adică încă sunt dispuse să crediteze. Care va fi costul acestei concesii? Un nou acord cu FMI, astfel încât BNR să elibereze şi mai mult banii acestor bănci din rezerva valutară? O îndatorare a statului cu procente şi mai mari? Răspunsul este mai degrabă pozitiv pentru ambele întrebări. Din nou protejate, băncile pot să-şi asume ceva câştiguri, chiar dacă anul acesta pare unul compromis, chiar şi pentru ele. Morala acestei situaţii este una simplă: depindem de bănci şi de împrumuturi pe termen lung şi foarte lung. Depindem de Fond pentru certificatele de bună purtare pe care altfel nu le putem primi (cine mai are încredere în guvern, altfel?). Iar statul român se îndreptă către un cvasifaliment controlat din care nu creditorii externi vor avea de suferit, ci cetăţenii care aşteptau o conducere înţeleaptă. Şi, de ce nu, să trăiască mai bine! //
