Pe aceeași temă
Suntem la sfârşitul lunii februarie şi Ministerul de Finanţe încă nu a publicat situaţia execuţiei bugetare pentru prima lună a anului. Nu a făcut-o şi, în lipsa acestor informaţii, putem specula la nesfârşit în legătură cu situaţia dezastruoasă a banilor publici.
Până la sfârşitul acestei luni vor veni şi bani de la FMI şi atunci tot ce părea fundamental compromis în ianuarie va apărea remediat în februarie. Sau măcar parţial remediat. Banii de la Fond, vreo 2,3 miliarde, din care peste un miliard intră la buget, şi miliardul din martie de la Comisia Europeană vor avea darul să ofere un moment de respiro finanţelor publice. Nemeritat, dar asta nu contează acum. Momentul însă vine după două luni de dezastru. Economia noastră este răvăşită şi veniturile publice sunt, de aceea, la rândul lor, dramatic împuţinate. Anul trecut, banii din economie s-au cules cu greu: impozit pe venit cu 9% mai puţin, TVA cu 16%, alte impozite cu 31%, taxe vamale cu 32%, contribuţii la asigurări 2,3% etc.
Situaţia de anul acesta este însă mult mai proastă, putem anticipa acest lucru, chiar dacă Finanţele nu ne dau datele. Sunt lunile de început de an, când şi în anii buni lucrurile se mişcau rău. În plus, semnele redresării lipsesc, acumulările din anii de creştere s-au dus, aşa încât în mediul privat se discută de restructurări în continuare şi de un nou model de business, mai flexibil, mai mic. Ideea revenirii spre nivelurile anilor 2007–2008 a fost abandonată pentru moment sub imperativul supravieţuirii.
Dacă despre supravieţuire vorbim, atunci algoritmul de plată este unul cu totul special, care presupune plata contribuţiilor la stat pe ultimul loc. Întâi se plătesc salariile celor rămaşi, măcar în parte, şi, cât se poate, la gri sau la negru. Apoi se plătesc furnizorii, cu întârziere, dar plata lor este obligatorie pentru ca afacerea să nu sucombe. A treia plată este în contul datoriilor restante, mai ales la utilităţi, în aceeaşi logică a continuării, pe cât se poate, a activităţii. Urmează apoi creditele în mare parte reeşalonate, dacă nu s-a renunţat la ele de anul trecut.
Faptul că se mai fac aceste plăţi o arată totuşi rata rezonabilă de credite restante în rândul companiilor şi sumele încă mici (spre 4% din totalul creditării, unde jumătate vin dinspre persoanele fizice). Abia după toate acestea vin eventualele plăţi la bugetele de stat. Dacă mai sunt şi restanţe la mijloc, de 0,1% pe zi, ceea ce ridică dobânda la 32% anual, firmele lasă aproape orice speranţă şi caută întunericul prietenos al economiei subterane. Nici statul nu este însă mai rezonabil cu plata datoriilor.
Amendamentul în privinţa arieratelor a fost aprobat şi în şedinţa boardului FMI, mai degrabă ca un semn de renunţare la a mai pune presiune în faţa unei situaţii de nerezolvat: un lanţ de datorii şi plăţi restante care aduc mai mult a resemnare decât a strategie fiscală. Acum un an, noul guvern instalat se plângea de datoriile neachitate ale statului de vreo 2 miliarde de euro, ceea ce împingea deficitul bugetar de la 4,9% la 5,4%. Suntem în aceeaşi situaţie. Deficitul general consolidat al anului 2009 este 7,2%. Dar la această cifră trebuie adăugate toate datoriile statului: facturi neplătite, TVA nereturnat, restanţe la plată. Şi, din păcate, deşi nu ştim la cât se ridică această sumă – pentru că, spre deosebire de anul trecut, nu avem un guvern schimbat căruia să i se pună în cârcă inconştienţa plăţilor nefăcute –, ştim că sunt destule.
Avem câteva indicii în legătură cu nivelul facturilor publice restante. Numai CNADNR are 70 de milioane de euro pentru Bechtel, iar fenomenul este unul de masă, aşa cum acest cerc al slăbiciunilor (datorii ale companiilor induc datorii ale statului). TVA-ul nereturnat este şi el peste 300 de milioane de euro, iar facturile neachitate la constructori peste un miliard. Toate la un loc dau cu deficitul la pământ. De cealaltă parte, peste 200.000 de firme au datorii la bugetul de stat. Asta înseamnă 1 din 4 aproape, iar datoriile lor au ajuns anul trecut la final la 4,5 miliarde de euro. Din acestea vreo 1,2 miliarde sunt însă de la companii de stat. Dar, dacă se aşteaptă din partea companiilor să rupă acest cerc vicios, nicio şansă. Statul, prin poziţia sa dominantă şi autoritatea de care se bucură, este singurul care poate schimba situaţia cu bani care să nu mai meargă în sacul fără fund al pensiilor şi salariilor. Este o poziţie ingrată, indiscutabil. Cum să se facă reduceri la acest nivel, pentru eliberarea presiunii fiscale?
Pe de altă parte, cum să se mai propună impozite mai mari pentru echilibrarea balanţelor? O situaţie dificilă, da, dar singura soluţie posibilă a momentului presupune tocmai ieşirea din bucla aceasta printr-un împrumut care să stimuleze şi să nu inhibe. E singura şansă. Oricum, aceasta ar rezolva doar o parte din criza din lumea datornicilor. Partea în care băncile vor trebui să se descurce pe cont propriu cu creditele restante este o problemă privată de interes public, iar măsurile trebuie văzute de la caz la caz. Paradoxul lumii datornicilor este că nu relaţiile companii-bănci ridică marile semne de întrebare, cât relaţiile firme–stat. Şi această chestiune ne scoate în evidenţă între toate ţările europene. Am ajuns într-o lume originală de datornici, în care nu băncile, ci statul este principalul creditor şi debitor de probleme. //
Cuvinte cheie: buget, salarii, strategie fiscala, facturi, credite
