Pe aceeași temă
Dacă aşa glăsuia comanda externă – că România trebuie să se împrumute la o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI pentru a asigura continuarea finanţării firmelor străine din România –, era necesar ca autorităţile de la Bucureşti să manevreze de o asemenea manieră încât pachetul de împrumuturi contractat să fie cât mai mic. Nu ştim dedesubturile negocierilor – dacă or fi fost negocieri sau pachetul a venit deja ambalat –, dar se spune că autorităţile române nu s-ar fi dat înapoi de la contractarea unor sume cât mai mari, ba chiar ar fi şi militat pentru acestea. Deşi interesul era ca împrumutul să fie cât mai mic.
Motivul este simplu. Acest împrumut înfeudează România. Şi cu cât ar fi fost mai mic, cu atât ar fi fost mai bine.
Schema este şi ea simplă. În esenţă, împrumutul pe care România a fost obligată să-l contracteze la o serie de instituţii internaţionale sub monitorizarea FMI a fost făcut nu pentru a acoperi datoriile neplătibile ale unor entităţi româneşti (stat, firme private autohtone sau populaţie), ci ale unor firme străine înscrise în România. Care şi-au finanţat expansiunea în România cu bani aduşi din străinătate şi pe care ar fi trebuit să-i dea înapoi într-o mare parte în 2009. Şi, în măsura în care, aşa cum a spus în nenumărate rânduri preşedintele Băsescu, România nu avea nevoie de bani, dar – ceea ce d-l Băsescu n-a mai spus – aveau nevoie firmele străine din România, cu cât se va fi împrumutat extern mai mult statul român, cu atât vor avea mai mult de extras în interesul propriu din substanţa acestui împrumut respectivele firme străine, fie ele bănci, fie societăţi nebancare. Şi cu atât mai prost va ieşi România ca ţară din această afacere.
Indiferent de criza financiară şi economică internaţională, România avea de înfruntat din acest an plata traiului disproporţionat peste plapuma proprie din anii anteriori, îndeosebi din ultimii cinci ani. Consumul fără acoperire în producţie şi posibilităţi economice reale trebuia început a fi plătit. Creşterea economică bazată disproporţionat pe consum din import trebuia plătită.
Dezarticularea economică – generată de consumul fără producţie şi de importurile fără exporturi – trebuia plătită. O ajustare, adică o reducere a nivelului de trai, trebuia să aibă loc. Când trăieşti pe credit, peste plapuma proprie, poţi trăi mai bine. Când începi să plăteşti creditul, o duci în mod obiectiv mai rău. O ajustare trebuia să intervină la nivelul cheltuielilor statului şi la nivelul cheltuielilor populaţiei. Era ceva inevitabil. Deşi, evident, nu-i convenea, guvernul Boc a pornit bine pe această cale. A amputat cheltuieli, a blocat creşterile de salarii şi pensii, a încercat să reducă sporurile salariale, a stabilit un deficit bugetar strâns.
Acordul cu FMI dă într-o bună măsură lucrurile peste cap. Urmărind, la comandă externă, să pună bani la dispoziţia firmelor străine din România în absenţa finanţării de la propriii acţionari (companii-mamă din Occident), acordul, probabil de ruşine, slăbeşte pentru un moment exigenţele ajustării. Obiectivul de deficit bugetar este ridicat de la 2%, cât îl fixase ambiţios dar salutar d-l Pogea, la 4,6%, ceea ce va permite cumpărarea amăgitoare a bunăvoinţei populaţiei, căci presiunea reducerii sporurilor salariale va fi mai mică deocamdată, ca şi cea a amputării pensiilor, iar câştigurile mici atât în zona salarială, cât şi în cea a pensiilor vor putea fi întrucâtva majorate. De fapt, bugetul stabilit de FMI menţine în mare deocamdată cheltuielile stabilite de bugetul Pogea (doar cu o anumită reducere), dar relaxează aparent deficitul, necrezând în veniturile din bugetul Pogea. Indirect, nu forţează şi alte restrângeri de cheltuieli care să ţină pasul cu veniturile mai mici prevăzute. Asta, deocamdată!
Şi, tot amăgitor, pentru o bucată de timp, marile impozite (în tronsonul lor principal) vor putea rămâne aceleaşi. Totul pentru a se da iluzia că FMI este înţelegător, că acordul este unul comestibil şi autorităţile române, aflate de altfel în campanie electorală în tot acest an, pot trece că au făcut un lucru bun cu acest împrumut şi, ca atare, să se bucure poate de linişte socială.
Este o capcană! Pe de o parte, ajustarea indispensabilă, cerută de consumul de ani şi ani fără acoperire, încetineşte pentru câteva luni. Pe de altă parte, o problemă de finanţare pe termen scurt a unor firme străine este transformată într-o gravă problemă pe termen lung pentru statul român şi, implicit, pentru contribuabilul român.
Împrumutul va trebui plătit. Nu-l va plăti decât contribuabilul român. Este vorba de sume imense, chiar şi în speranţa cu totul iluzorie că vor fi folosite efectiv nu toate dintre cele 20 de miliarde de euro. Din ce altceva să fie plătit decât din scăderi de salarii şi pensii şi majorări de impozite?!
Cu cât se face mai puţină ajustare acum, cu atât va trebui să se facă o ajustare mai profundă şi mai de amploare mai târziu. Se va constata însă chiar curând că va fi fost mai bine cu bugetul lui Pogea decât cu acordul cu FMI. Va fi prea târziu. A plăti 20 de miliarde de euro, desigur cu dobânzile aferente, este ceva mai mult decât dureros.
