Pe aceeași temă
Cifrele care descriu starea economiei sunt mai proaste decât cele mai pesimiste evaluări ale primei jumătăţi de an. Efectul acestei situaţii nu este însă doar unul contabil. Consecinţele trec dincolo de statistica rece a cifrelor, afectând structurile profunde ale societăţii româneşti.
Suntem departe de a întrezări măcar o altă perspectivă pentru economia românească. Datele trimestrului doi nu fac decât să măsoare alunecarea tristă şi severă a economiei româneşti spre niveluri nebănuite, din care va fi greu să ne revenim.
Alunecarea este mai dură decât cele mai sumbre aşteptări. Dar chiar şi aşa, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se vor mai linişti, iar România va intra pe creştere. Este o chestiune esenţială dacă creşterea va veni mai devreme decât mai târziu, pentru că, în condiţiile picajului în abisuri de acum, fiecare zi de întârziere contează pentru depăşirea crizei şi de aceea discuţiile despre măsuri anticriză au rolul lor. Aceasta, chiar dacă a miza pe măsurile anticriză pentru a ajunge din nou în creşterea economică miraculoasă este o mare iluzie. Spre ce ne îndreptăm atunci? Guvernatorul Isărescu, privind poate din perspectiva duratelor (mai) lungi, spune că e timpul să ne preocupăm deja de perioada postcriză şi să încercăm să răspundem la întrebările legate de evoluţiile viitoare. Cum vom creşte? este întrebarea la care trebuie să căutăm răspuns, chiar dacă creşterea este departe, incertitudinea majoră şi momentul actual dificil.
Dacă privim în urmă, putem spune că creşterea anilor 2000 a fost o aventură spectaculoasă. De fapt, o chestiune de noroc şi conjunctură globală. Nu performanţa guvernelor Năstase sau Tăriceanu a adus creşterea, ci conjunctura. Nu politicile publice, ci banii care au început să curgă spre ţara noastră din centrele financiare, odată cu confirmarea aderării noastre la spaţiul european comun. În consecinţă, preţul activelor a început să crească, iar odată cu el şi senzaţia (sau iluzia) prosperităţii a crescut. Cu mai mulţi bani sănătoşi în economie, a putut apărea şi ceea ce s-ar numi creştere sănătoasă, cu producţie, cu servicii, exporturi, cu valoare adăugată susţinută de o cerere reală. E drept, mare parte a acestor bani, care au adus creşterea, au fost bani împrumutaţi. Dar aşa creşte, cel puţin până la un punct, orice ţară.
Chestiunea importantă este că acest scenariu, în liniile lui esenţiale, nu va mai fi posibil. Banii, aceia care îşi căutau un debuşeu care să le aducă profit sub umbrela de protecţie instituţională a UE, nu mai există şi nici nu vor mai apărea curând, dacă vor mai apărea vreodată. Ce înseamnă acest lucru? Că eficienţa actualului şi viitoarelor guverne româneşti va fi mult mai importantă pentru a determina creşterea economică decât până acum. Eficienţa, şi nu implicarea directă sau, aproape deloc, implicarea directă. Nu cred în capitalismul de stat care a avut un succes relativ în ţări exotice, deşi termenii în care îşi măsoară eficienţa sunt interesanţi. Iar această eficienţă, fie că vorbim de capitalism de stat, fie de capitalism neoliberal, de economie socială de piaţă sau social democraţie avansată, se măsoară în funcţionare instituţională. Marea problemă a creşterii economice româneşti este că, până să vorbim de eficienţa guvernului – o chestiune care de fapt vizează măsuri subtile de „mai mult sau mai puţin“ -, redescoperim îngroziţi că, în chestiunile instituţionale majore, avem probleme, chestiuni care sunt mai degrabă de genul „totul sau nimic“. Săptămâna aceasta, am avut parte de ele la modul acut.
În contextul în care sistemul juridic intră într-o grevă de facto, blocând propriu-zis o bună parte a funcţiei statului, nu are rost să căutăm măsuri anticriză şi subtilităţi instituţionale. Când, pe de altă parte, parlamentul este ocolit în punerea în discuţie a celor mai importante trei dintre legile din ultimii ani (educaţie, salariu unic, reforma instituţională), când e tocmai rolul acestei instituţii, fie ea şi prost cotată, să le conceapă, nu trebuie să ne mire că vom reproşa la nesfârşit marile surprize ale acestor prevederi. În fond, consecinţele instituţionale ale crizei sunt la fel de grave ca şi cele economice: dintre cele trei puteri ale statului, cea juridică e în grevă de facto, cea legislativă şomează, iar cea executivă e supraturată. Toate aceste tipuri de reacţie vor greva puternic comportamentul instituţional şi postcriză. De ce ne interesează atât de mult această chestiune în contextul discuţiilor despre mult aşteptata creştere economică într-un viitor, de dorit, cât mai apropiat?
Pentru că toate evaluările legate de mecanismul care poate duce la creştere economică, fie că vorbim de schemele neoclasice sau de cele postmoderne, au nucleul sau punctul de consens absolut în buna funcţionare a statului prin structurile sale insituţionale. Nu contează dacă un stat are sau nu agenţii de atragere a investiţiilor străine, ci dacă are un sistem juridic funcţional. Nu dacă are un guvern mare sau mic, cu Minister al Turismului sau agenţie de turism, ci dacă cheltuielile Executivului sunt într-un bun raport cu veniturile. Nici chiar dacă impozitul pe profit e de 16 sau 18% nu e nici pe departe atât de important cât capacitatea parlamentului de a găsi consens politic pe legile importante.
Pentru România, viitorul sună prost cu toate aceste construcţii instituţionale răsturnate de o criză mai rea decât exprimarea ei în cifre. //
