Pe aceeași temă
Recenta decizie a justiţiei de a permite profesorilor să-şi recupereze pierderile salariale de pe urma neaplicării celebrei legi de majorare a salariilor cu 50% riscă nu doar să creeze dezechilibre remarcabile în sistem, dar chiar să dea peste cap întreaga filosofie a salarizării sectorului public. De fapt, decizia instanţelor consemnează un eşec de proporţii, şi anume incapacitatea guvernului de a da o soluţie legală şi, în acelaşi timp, acceptabilă moral şi social politicilor de salarizare. Se poate merge încă şi mai departe: decizia consemnează un dezastru administrativ prin care un guvern poate majora salariile angajaţilor săi – iar profesorii sunt, până la urmă, asemenea angajaţi -, fără să poată reveni asupra deciziei. Să nu ne înşelăm - tăierea cu 25% sau plafonarea anunţată acum nu sunt decât nişte substituţii la limita legii prin care se încearcă păstrarea unor echilibre, nu decizii bine acoperite legal şi managerial.
Dacă privim acum salarizarea sectorului public, comparând dorinţa cu realitatea, observăm diferenţe inacceptabile. Conform filosofiei de restructurare a sectorului, aşa cum apare ea în documentele semnate cu FMI, ar fi trebuit să avem, pe baza unei legi a salarizării unitare, trepte de salarii bine consolidate, sporuri incluse în salarii de până la 30% şi deja consolidată suma salariilor în PIB undeva la 8,5%, cu speranţa că va scădea odată cu creşterea PIB. În realitate, nu prea mai ştim ce avem. Avem trei tipuri de salarizări pentru profesori, unii care au salarii mărite cu 33% + 17%, alţii doar cu 17%, majorarea de la începutul anului, alţii reîncadraţi pe legea unică. În administraţie avem mai mulţi şefi de deconcentrate pe acelaşi post, din care, evident, unul lucrează şi ceilalţi primesc salariile restante compensatorii, pentru demiterea considerată ilegală. În justiţie avem excepţii de încadrare şi salarii restante eşalonate de sute de milioane de euro din anii trecuţi. În sănătate, veniturile sunt atât de penibile, încât sistemul se descompune pe cont propriu. Iar exemplele pot continua.
Marea problemă este că Guvernul Boc a dedicat pe drept cuvânt cel mai mult timp şi a avut ca preocupare predilectă rezolvarea salarizării haotice din sectorul public şi degrevarea bugetului public de o problemă care îl blochează propriu-zis într-un instrument de contabilitate salarială şi tocmai acest demers se vede acum că este un eşec de proporţii. Adică, guvernul a ratat cea mai importantă acţiune de politică publică pe care a iniţiat-o, pentru care a alocat cele mai multe resurse de timp şi energie, a stârnit cele mai multe emoţii şi tensiuni sociale şi rezultatul arată că nu a rezolvat mai nimic. Poate ieşi altfel din această situaţie decât printr-o demisie? Evident, chestiunea nu se pune, pentru că decontarea în acest fel nu există în gândirea politicianului român. Şi, desigur, nu ar schimba cu nimic situaţia haotică existentă. Mai trebuie spus că nu s-au epuizat toate sursele de complicaţii. Deocamdată, dacă este să revenim la profesori, aceştia au câştigat în justiţie majorarea din decembrie 2008 până în iulie 2010, adică vreo 0,7% din PIB, vreo 400–500 de milioane de euro. Mai urmează un demers în justiţie care contestă din nou tăierea cu 25% şi, mai ales, nerevenirea salariilor de la 1 ianuarie şi se mai poate ajunge la alte 500 de milioane de euro. La toate acestea se mai adaugă vreo 300 de milioane de euro pe care justiţia îi mai are de recuperat din propriile restanţe şi salariile neplătite funcţionarilor publici demişi abuziv (nici măcar nu avem o evaluare aici, dar, din nou, cu penalizări cu tot, suma e de sute de milioane de euro). Pe scurt, guvernele viitoare ale României vor avea de plătit, pe lângă prestaţiile salariale curente, venituri salariale restante între 1 şi 2 miliarde de euro. Chiar dacă suma se reeşalonează pe 2–3 ani, efortul bugetar transformă bugetul din nou într-un instrument de plată a salariilor şi nimic mai mult.
Speranţa pentru viitoarele guverne este ca din 2012 chiar să avem o creştere de 4 procente a PIB-ului, care mai descongestionează puţin situaţia. Dar adevărata moştenire a Guvernului Boc o reprezintă aceste miliarde neplătite şi o reformă ratată, care va obliga un viitor guvern, indiferent de culoarea sa, să piardă din nou timp, energie şi bani pentru o nouă politică de aşezare corectă a sectorului public. Nu este o treabă uşoară, evident, de vreme ce statul de drept român permite acest apel la justiţie pe cauze pe care alte state le rezolvă mai uşor ca relaţie între angajaţi şi angajator. Şi probabil, înainte de toate, trebuie reglementat ce şi cum decide justiţia în privinţa destinaţiei bugetului public. Dar asta e pe viitor, pentru că prezentul presupune aceste miliarde de plătit şi acest haos de ordonat. Şi, ca prim pas în aceste direcţii, o demisie a unui guvern care mai mult a încurcat decât a descurcat. //
Citeste si despre: Guvernul Boc, politician, acord, salarii, angajari.
