Pe aceeași temă
Incepand cu ultimul deceniu al veacului trecut, mondializarea neoliberala pune in discutie, inclusiv in plan ecoclimatic, cu o tot mai mare insistenta, valorile si principiile ordinii internationale instaurate dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai ales prin Carta si sistemul ONU. Dimensiunea sa ecologica se dovedeste, prin natura ei, deosebit de refractara la impunerea, fara nuante si concesii adecvate, a unei dominatii absolute de tip economic, cu pretentia ca prin mecanismele de autoreglare ale pietei sa se asimileze si sa se solutioneze toate aspectele unei problematici complexe, globale si universale. O asemenea situatie se explica si prin faptul ca era ecologica s-a nascut si afirmat rapid ca una ecoclimatica, iar perceperea si exprimarea sa politico-juridica a avut loc abia in ultimele decenii ale veacului trecut. Astfel, actiunea internationala privind incalzirea globala s-a declansat in 1985 si a fost exprimata juridic prin semnarea, in 1992, a Conventiei-cadru ONU privind schimbarile climatice. Documentul viza modificarile climei cauzate, in mod direct sau indirect, de activitatea umana si urmareste ca obiectiv stabilizarea concentratiilor de gaze cu efect de sera (GES) in atmosfera, la un nivel care sa impiedice orice perturbare antropica periculoasa a sistemului climatic.
Totodata, in traditionalul spirit onusian, s-a consacrat principiul responsabilitatii comune, dar diferentiate a statelor, in virtutea caruia tarile dezvoltate trebuie sa reprezinte avangarda luptei impotriva incalzirii globale si a efectelor sale. El pornea de la considerentul etico-ambiental ca acestea au beneficiat cel mai mult de pe urma revolutiei industriale si au emis, deci, in dezvoltarea lor cele mai mari cantitati de GES, iar, drept consecinta, este echitabil sa suporte masurile de asanare a fenomenului.
Intr-o asemenea logica, Protocolul de la Kyoto a exonerat, pentru perioada 2008-2012, tarile in curs de dezvoltare de obligatia reducerii emisiilor poluante, lasand aceasta sarcina mai ales pe seama statelor industrializate. Desi bazat pe un mecanism de aplicare specific economiei de piata (cel al cotelor alocate si certificatelor negociabile), documentul a fost respins de administratia G.W. Bush prin refuzul ratificarii (2001) si s-a declansat un proces alternativ de abordare internationala a problematicii ecoclimatice, mult mai concesiv cu industriile mari consumatoare de combustibili fosili. .jpg)
Demersurile concrete, in acest sens, ale SUA si aliatilor sai "energo-dependenti", incepute in iulie 2006, la Vientiane, nu au ajuns pana acum, in ciuda insistentelor depuse, la un rezultat concret. Totusi, in contextul eforturilor de concertare a actiunilor in domeniu, un prim succes s-a obtinut la Conferinta ONU de la Bali (Indonezia), din decembrie trecut, prin acordul de a se pregati un tratat care sa succeada, dupa 2012, Protocolului de la Kyoto. El va trebui sa apropie cele doua pozitii, intr-o formula comuna, chiar daca cu doua viteze si abordari, rezultata in urma unor concesii reciproce. Pana atunci se contureaza deja, tot mai evident, si perspectiva mondialista si conditionarile sale. Principalii actori ai jocului ecoclimatic devin in acest context "marile economii". Asadar, o noua ordine mondiala, in care structurile politice existente conteaza mai ales prin economiile pe care le reprezinta (Rusia nu este identificata si ea, tot mai mult, in planul actiunii externe, cu Gazprom, mai ales dupa ce presedintele acestuia s-a transferat la Kremlin?), iar rolul traditional de mecanism de coordonare si for de decizii al ONU este preluat treptat de OMC. "SUA sunt gata sa-si asume obligatii internationale constrangatoare de reducere a GES in cadrul unui acord global prin care toate marile economii sa-si ia angajamente similare", declara, la Paris, la 25 februarie a.c., D. Prince, consilierul presedintelui G.W. Bush pe probleme economice internationale, si completa ca un asemenea demers nu ar fi eficace "fara implicarea marilor tari in curs de dezvoltare", respectiv cea a Chinei, Indiei si Braziliei. Aceasta ar insemna, fara indoiala, abandonarea tezei responsabilitatii comune, dar diferentiate, in favoarea principiului garantarii concurentei nediscriminatorii, intr-o economie mondializata si interdependenta. Astfel, s-ar rezolva si conditionarile reciproce dintre SUA si marile tari emergente de a accepta angajamente concrete de reducere a emisiilor poluante.
In acelasi timp, se afirma ideea dreptului fiecarui stat de a-si gasi si urma modul de actiune propriu care corespunde situatiei sale, circumscris la trei posibilitati: adoptarea de actiuni sectoriale, fixarea de obiective de eficacitate energetica globala ori o reducere generala a emisiilor. Negocierile internationale ar viza astfel numai fixarea amplorii obiectivelor determinate.
La nivel international, Washingtonul sugereaza, in acelasi spirit, doua masuri principale. Pe de o parte, s-ar putea dezvolta un mecanism financiar care sa permita transferarea, "la un pret redus ori nul", a tehnologiilor curate catre tarile in curs de dezvoltare.
Pe de alta parte, se insista ca barierele vamale in privinta acestor operatiuni sa fie reduse ori chiar suprimate. Dar toate aceste teze vor fi dezbatute si evaluate politic in cadrul reuniunii Economiile majore, impulsionata de Washington si prevazuta a se desfasura intre 14 si 15 aprilie a.c., la Paris.
Ne indreptam astfel catre un compromis care exprima, in primul rand, o incercare de tranzitie intre doua conceptii fundamentale asupra ordinii internationale si elementelor sale definitorii, in general, si o tentativa de impunere a viziunii mondialiste si in domeniul ecoclimatic, in special.
Cu ce rezultate? Asta ramane de vazut!
