Pe aceeași temă
Atunci când principalii investitori, într-o ţară care depinde de investiţii străine ca de aer, se strâng şi îşi asumă împreună un set de măsuri economice agreate, orice guvern trebuie să reacţioneze rapid. În primul rând, trebuie să înţeleagă semnalul lor disperat. Desigur, nu să accepte fără discernământ toate propunerile, dar să preia o mare parte a lor.
Cele zece măsuri propuse de Consiliul Investitorilor Străini (30% din PIB şi 171 de mii de angajaţi) sunt făcute ţinând cont de actualul cadru bugetar şi nu propun nici o măsură fiscală spectaculoasă. Nici reduceri de impozite pe profit, nici domenii avantajate, nici TVA diferenţiat sau redus, nici măcar reduceri de contribuţii sociale, capitol la care trebuie schimbate multe. Poate de aici „cuminţenia“ majorităţii măsurilor. Cele mai multe nu sunt spectaculoase şi par a fi în ritmul minor al propunerilor guvernului de până acum, de genul „Prima casă 3“, o surpriză, pentru că nu a fost decât o jumătate de măsură prin ambele variante ale programului. De menţionat că marea decizie presupune stabilizarea cadrului macroeconomic (povestea cu Prima casă 3 e parte a acestui proces) şi condiţia principală presupune eliminarea creanţelor în bugetul de stat. Abia în această logică trebuie văzute şi acestea, dar şi celelalte măsuri propuse.
Toate aceste măsuri, care presupun investiţii şi creditare fie directă, fie prin asumarea de garanţii, au, evident, aceeaşi problemă a găsirii surselor financiare. Resursele pe care le identifică cei de la CIS provin din două direcţii principale. În primul rând, se cere un rapid program de privatizare, care poate aduce 2 miliarde de euro la buget. Apoi, o concentrare a fiscului pe principalele grupe de risc fiscal şi, conform estimărilor experţilor care au realizat acest program, o diminuare a evaziunii cu 460 de milioane de euro. Dacă cele două programe ar fi active, în decursul unui an, nu ar mai fi o problemă de resurse financiare, ci una de gestiune de fonduri. Aici intervine rolul guvernului. A face privatizări acum este mai greu pe zi ce trece. Piaţa nu e bună, iar atât clasa politică, cât şi opinia publică par a respinge a priori ideea de privatizare. De aceea, de fapt, pentru a nu da false semne de slăbiciune, Guvernul Boc nici nu a luat în calcul probleme de privatizare, deşi are ce privatiza şi poate obţine sume acceptabile în contextul dat.
Nu a făcut-o de teamă şi partea bună este că banii obţinuţi ar fi riscat să fie tocaţi pe pensii şi salarii. Apoi, intervine eterna problemă a evaziunii. Intrăm într-un cerc vicios. Depolitizarea şi eradicarea corupţiei din mecansimul de control vor împiedica această situaţie. Aici consultanţa celor de la CIS va fi greu de primit şi aplicat, în ciuda faptului că printre firmele care îşi asumă programul sunt şi marile firme de audit, consultanţă şi avocatură. Poate că propunerea pe care au făcut-o în cazul fondurilor europene – externalizarea managementului fondurilor europene – se poate aplica şi în cazul marii evaziuni, dar trebuie ţinut cont de o premiză de care toate propunerile investitorilor sunt dependente: nu se pune în discuţie rolul statului, dimensiunea sau funcţia. Statul rămâne aşa cum este. Şi poate, pentru a putea declanşa un mare proces de schimbare, premiza aceasta trebuie depăşită.
Cea mai stranie propunere ţine de organizarea Campionatului European de Fotbal din 2020. Este uşor deplasată, la prima vedere, dar vrea să fie mai degrabă o găselniţă de marketing, de a atrage un anumit suport popular pentru întregul program. De fapt, competiţia în sine vrea să fie doar motorul şi reperul pentru un amplu program de investiţii în infrastructură. Uneori e nevoie de asemenea scenarii curajoase pentru a obţine un consens naţional. Personal, aş fi apreciat mai mult un plan de 20–30 de obiective bine definite de infrastructură, decât o asemenea iluzie care poate avea ca revers acumularea unor datorii greu de suportat, de dragul prestigiului naţional, aşa cum s-a întâmplat cu datoriile Greciei după Olimpiada din 2004. Dar faptul că CIS se gândeşte la asemenea subtilităţi de marketing arată dorinţa de a se implica serios într-un program de creştere economică. O implicare ce nu trebuie citită ca o dovadă de bunăvoinţă, ci mai degrabă ca un semn de disperare.
Investitorii străini au venit în România de-a lungul anilor pentru că au crezut în ţara asta. Chiar şi perspectiva mercantilă este acceptabilă pe deplin: au venit să facă bani, pentru că au crezut că se pot face bani aici. Elaborarea unui program atât de detaliat şi demersurile publice de a-l promova şi aplica dovedesc faptul că au ajuns la limita răbdării. Nu mai aşteaptă pur şi simplu ca guvernul să-şi facă treaba sau economia să-şi revină de la sine. E nevoie de mai mult decât atât, nimeni nu îşi mai poate permite încă un an de scădere economică, şi dacă guvernul pare cumva blocat şi lipsit de curaj şi idei, primeşte o mână de ajutor din partea mediului de afaceri. Pentru multinaţionalele din România, încă un an fără profit şi alţii fără perspective înseamnă fie realocări, fie reduceri de activitate şi guvernul trebuie să răspundă rapid, preluând idei din acest program general, altfel riscă nu doar să nu atragă investitori (acest lucru se întâmplă deja), ci şi să-i piardă pe cei pe care îi are. De fapt, vorbim de un progam în trei paşi în logica fiscală existentă, fără revoluţii de niciun fel: e un set de măsuri punctuale, care prevăd fie reglementarea datoriilor sau mecanisme esenţiale de garanţii, ţinând cont de disponibităţile existente; apoi găsirea de surse suplimentare de bani şi, abia în final, paşi spre proiecte mai curajoase. Indiferent dacă se merge până la capăt sau nu, guvernul trebuie să intre într-o altfel de relaţie de parteneriat cu multinaţionalele. Semnalul dat, încurajator pe formă, este îngrijorător pe fond: nu mai au bani să aibă răbdare ca economia să-şi revină în ritmul prea lent în care o face. //
Taguri:
multinationale, Consiliul Investitorilor Straini, Prima casa, CIS, Campionatul European de Fotbal.
