Pe aceeași temă
Schimbarea majorităţii parlamentare în Congres, în favoarea Partidului Democrat, şi alegerea lui Barack Obama drept cel de-al 44-lea preşedinte al SUA au permis schimbarea radicală a politicii Washingtonului în privinţa problemei ecoclimatice, deopotrivă în plan intern şi internaţional, cu consecinţele benefice aferente.
La 4 decenii de la adoptarea primei legi americane şi din lume privind protecţia mediului (National Environmental Policy Act of 1969 - NEPA) şi după controverse de mai bine de 8 ani, la 26 iunie, Camera reprezentanţilor a Congresului SUA a adoptat proiectul legii privind energia şi clima. Într-adevăr, chiar dacă a devenit parte la Convenţia-cadru privind schimbările climatice (1992) şi a participat activ la elaborarea şi semnarea Protocolului de la Kyoto (1997), odată cu venirea la putere a administraţiei G.W. Bush, strâns legată de interesele lobby-ului petrolier, Washingtonul şi-a schimbat radical poziţia în problemele încălzirii globale şi ale schimbărilor climatice. După ce, în martie 2001, Casa Albă a respins propunerea de ratificare a Protocolului, politica federală în domeniul schimbărilor climatice s-a redus la simple ajutoare financiare acordate cercetării ştiinţifice şi la susţinerea ideii controalelor voluntare.
Un număr important de proiecte de legi vizând taxarea ori reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) au fost prezentate Congresului, dar foarte puţine au fost luate în serios şi discutate. Aşa, de exemplu, în iunie 2008, Legea Lieberman-Warner privind securitatea climatică, prin care se propunea un schimb de drepturi de emisie contingente care ar fi dus la limitarea emisiilor cu 4% sub nivelul din 2005, până în 2012, şi cu 71% în 2050, a suscitat discuţii aprofundate, dar în final nu a fost supusă votului în Senat.
Într-o asemenea situaţie, în care, în plan federal, nu s-a adoptat nicio reglementare serioasă, sub presiunea realităţilor evidente (precum uraganul Katrina din 2005), au apărut o serie de iniţiative la nivelul statelor federate. California, zona cea mai serios afectată de schimbările climatice, a avut un rol de pionier, în 2002, adoptând o lege de limitare a emisiilor de GES provenite de la noile automobile. Exemplul său a fost urmat de alte 16 state federate, iar reglementările respective au rezistat atacurilor de contestare a constituţionalităţii lor. În plus, autorităţile de la Sacramento au stabilit şi un plafon al emisiilor de GES, prin Legea vizând soluţii pentru încălzirea planetei, care urmăreşte o reducere cu 35% a emisiilor până în 2020. Asemenea măsuri, cărora li s-au adăugat altele privind acelaşi obiectiv al luptei împotriva schimbărilor climatice, au fost adoptate de numeroase alte state americane. Dar această abordare a problematicii ecoclimatice prezintă multe neajunsuri.
Redus la statutul de acţiune unilaterală a fiecărui stat, demersul ecoclimatic ar fi rămas unul slab, contraproductiv în unele privinţe şi, chiar dacă unele state federate ar fi acţionat, ar fi existat riscul de a se ajunge la o armonizare la nivelul cel mai scăzut. În orice caz, abordarea fragmentară ar fi urmat o cale foarte laborioasă spre un sistem care, la nivel federal, s-ar fi dovedit mult mai rapid de instaurat şi mai eficace în efectele sale. De altfel, şi din perspectivă constituţională, reglementările environmentale sunt, în principiu, de competenţa Legislativului federal, întrucât afectează comerţul dintre statele componente şi constituie nivelul cel mai potrivit de acţiune într-un domeniu prin excelenţă cu vocaţie globală, care presupune o strânsă colaborare internaţională.
Depăşirea rolului asumat, în mod forţat de împrejurări, de statele federate şi impunerea domeniului federal s-au realizat pe două paliere diferite, dar, în cele din urmă, convergente şi sub condiţia suspensivă a instalării unei noi administraţii la Casa Albă.
Prima a implicat calea judiciară şi s-a desfăşurat în contextul cauzei Massachusetts vs. EPA (Agenţia pentru Protecţia Mediului). În virtutea legii privind calitatea aerului, un ONG a introdus o cerere solicitând obligarea directorului Agenţiei să dispună limitarea emisiilor de GES, iar el a refuzat, considerând că acestea nu erau „poluanţi ai aerului“ în sensul legii şi că un control al emisiilor noilor automobile nu constituia cea mai nimerită cale de a acţiona. Numai că justificările înaltului funcţionar public, care nu dorea să contravină politicii preşedintelui care îl numise în funcţie, au fost respinse de Curtea Supremă şi cauza a fost retrimisă, la 2 aprilie 2007, către EPA, spre a se pronunţa asupra faptului dacă este rezonabil să se estimeze că emisiile de GES ar putea pune în pericol sănătatea ori interesul public.
Ca răspuns, abia la 18 aprilie 2009, având un nou administrator, numit în ianuarie de preşedintele Obama, EPA a recunoscut că „GES contribuie la o poluare a aerului care pune în pericol sănătatea şi bunăstarea publice“, precum şi că „aceste concentraţii ridicate sunt, fără ambiguitate, rezultatul emisiilor umane şi reprezintă, foarte probabil, cauza creşterii temperaturilor medii şi a altor schimbări climatice“. Această poziţie deschide calea adoptării de măsuri de reglementare a emisiilor celor 6 gaze vizate, în frunte cu CO2 şi metanul, care vor fi supuse prevederilor Clean Air Act.
Cea de-a doua este calea politico-legislativă. Schimbarea majorităţii parlamentare în Congres, în favoarea Partidului Democrat, şi alegerea lui Barack Obama drept cel de-al 44-lea preşedinte al SUA au permis schimbarea radicală a politicii Washingtonului în privinţa problemei ecoclimatice, deopotrivă în plan intern şi internaţional, cu consecinţele benefice aferente. Astfel, implicarea americană în negocierile post-Kyoto le-a conferit acestora un veritabil caracter mondial şi sporeşte speranţele unei reuşite a viitoarei Conferinţe din decembrie, de la Copenhaga, asupra schimbărilor climatice.
Propunându-şi asumarea rolului de lider mondial şi în lupta împotriva schimbărilor climatice, SUA consideră că problemele environmentale globale nu se pot rezolva printr-un tratat unic, ci prin măsuri individuale adoptate de fiecare stat, politici naţionale şi cooperări internaţionale concentrate pe probleme specifice. Priorităţile concrete ar viza în plan mondial reducerea emisiilor de GES cu 50% în raport cu nivelul din 1990, în 2050, favorizarea dezvoltării tehnologiilor verzi puse gratuit la dispoziţia ţărilor în curs de dezoltare, iar în plan economic utilizarea raţională a resurselor energetice, care ar duce, în timp, la creştere economică prin reducerea costurilor aferente. Persistenţa concepţiei că accentul trebuie pus pe dezvoltarea noilor tehnologii şi mai puţin pe reducerea efectivă a emisiilor, precum şi primatul acordat pragmatismului sunt semne care ar putea induce ideea că la Copenhaga nu se va ajunge la un document clar, precis şi obligatoriu post-Kyoto, din cauza restricţiilor la care sunt supuse deja guvermele naţionale.
Adoptarea de către deputaţi a legii privind energia şi clima – salutată de Casa Albă drept „o victorie asupra trecutului“ şi considerată „o etapă îndrăzneaţă şi necesară“ – înseamnă, fără îndoială, impunerea unei noi orientări în politica environmentală oficială americană. Ea prevede, pentru prima dată în SUA, reducerea emisiilor de GES şi praguri de poluare ale acestora în sectorul industrial. „Planul Obama“ are ca obiectiv reducerea emisiilor de GES cu 17% până în 2020, în raport cu nivelul din 2005.
Fără îndoială că asemenea măsuri adoptate de noua administraţie de la Washington deblochează impasul major (provocat de fosta administraţie G.W. Bush) din domeniul ecoclimatic mondial şi constituie un progres notabil al procesului Kyoto. Efectele sale nu trebuie însă exagerate, pe de o parte, amploarea lor fiind limitată, iar, pe de alta, aplicarea acestora întâmpină reticenţe majore din partea puternicului lobby economic. În sfârşit, chiar unii dintre consilierii preşedintelui Obama cred mai degrabă în măsurile economico-financiare incitative decât în reglementarea de ordine publică, în orice caz, astfel se armonizează relativ raportul dintre ecologia reală, exprimată în planul ideilor, al opţiunilor populare şi al aspiraţiilor fundamentale ale societăţii americane, şi, respectiv, cea elaborată şi impusă, la nevoie, în laboratoarele Casei Albe. Totodată, reînscrierea SUA în frontul luptei împotriva încălzirii globale şi noua orientare ecoclimatică a administraţiei de la Washington reprezintă un câştig considerabil pentru acţiunea ecologistă mondială. //
