Pe aceeași temă
Dacă este să căutăm fantoma care bântuie prin Europa (şi România face parte din Europa, bineînţeles), aceasta este cea a băncilor falimentare şi a creditelor restante. Cel puţin această a doua categorie începe să fie o problemă serioasă şi pentru noi.
În România, nu avem bănci-fantomă sau bănci-zombie. Asta nu înseamnă că situaţia creditelor restante nu este îngrijorătoare. Cât de serioasă este şi în ce măsură trebuie ea să fie o preocupare naţională care să necesite măsuri speciale sau să inhibe diverse politici este o chestiune fundamentală. Măsuri speciale pot însemna orice: de la subvenţii la întreruperi temporare sau prelungiri ale perioadelor de plată a ratelor, fiecare în parte cu riscurile ei. „Evenimentele“ posibile ţin de evoluţiile valutare şi ale ratelor dobânzilor. În fond, în jurul cursului leului se învârt atât stabilitatea social-economică, cât şi şansa
unei reluări a creşterii economice prin intermediul exporturilor, singurul motor care poate funcţiona în perioada care vine. De aceea, un nivel potrivit pentru curs, aşa încât să nu dea peste cap echilibrul economic, dar să încurajeze şi exporturile, pe de altă parte, este necesar. Acest lucru sună ca şi cum cursul ar fi controlat masiv de BNR, şi nu un rezultat al pieţei. Dar, în piaţă, convingerea fermă că Banca Naţională are rezerve masive şi este dispusă să utilizeze bani, ca să nu mai spunem de speculaţiile puternice că o şi face, are un efect, de piaţă, în fond, asupra stabilităţii cursului.
Cum stăm cu datoriile, însă, de vreme ce de aici pot veni marile îngrijorări? Pe scurt, prost, îngrijorător de prost. Creditele în lei care înregistrau restanţe ajunseseră la 4,034 miliarde de lei (939 de milioane de euro) la 31 octombrie 2009, în timp ce împrumuturile în valute cu restanţe aveau o pondere mai redusă şi se plasau la 3,16 miliarde de lei (736 de milioane de euro). Numai de la începutul acestui an, volumul creditelor restante a crescut de peste 2,5 ori, de la 2,8 miliarde de lei, iar, în ultima lună, creşterea înregistrată a fost de 10,5%. Din aceste peste 7 miliarde de lei restanţe, peste 2,5 miliarde vin de la persoanele fizice. Dacă acceptăm dilema propusă – stabilitatea social–economică vs. creştere economică prin exporturi –, aceasta este cifra relevantă. Ea se conturează din repere şi mai îngrijorătoare, cel puţin la prima vedere. Vorbim de aproape 700.000 de restanţieri cu peste un milion de credite restante peste 30 de zile. Avem o creştere cu aproape 90% a numărului celor care nu îşi mai plătesc ratele la timp şi cam cu tot acelaşi procent a numărului creditelor restante faţă de acum un an. Criza a lovit din plin în populaţie.
Dacă în privinţa creditelor în lei creşterea este de 1,5 ori, valuta a produs rate mai mult decât spectaculoase de creştere: restanţele în euro au crescut de 5 ori, iar cele în dolari de 10 ori. Datoriile au devenit o problemă socială, dar nu şi una bancară, dacă este să ne luăm după cifrele băncilor. Din cele aproximativ 66 de miliarde de euro credite acordate, „doar“ 1,7 sunt restante, ceea ce înseamnă o rată acceptabilă în condiţiile de azi. De altfel, indicatorul bancar cel mai important în această privinţă, cel al solvabilităţii, stă la 13,7, ca şi la începutul anului, cerinţa BNR fiind minimum 8. Ar mai fi un fenomen de semnalat în ceea ce priveşte băncile şi populaţia. Este cea mai mare surpriză a anului: creşterea spectaculoasă a economisirii. Populaţia a adunat cu 17,2% mai multe depozite în lei şi cu nu mai puţin de 28,4% mai multe depozite în valută ca acum un an. Bun, nivelurile de referinţă nu erau cine ştie ce, dar creşterea este cu adevărat interesantă. Ce spun toate aceste date? În primul rând, că nu trebuie să ne temem pentru bănci, pentru sistemul bancar ca atare.
Desigur, există diferenţe între bănci, dar, una peste alta, riscul sistemic este mic. În schimb, în rândul populaţiei avem modificări importante: unii economisesc, alţii îşi plătesc doar creditele, în timp ce tot mai mulţi au credite restante. Avem în formare o categorie de restanţieri care nu mai găsesc soluţii de peste trei luni (peste 2/3 din restanţe sunt mai vechi de 90 de zile). Aşadar, avem în constituire o clasă de „subprime“ afectată la începutul anului de devalorizarea leului (în decembrie–februarie a fost primul val), dar care nu a putut rezista la cursul de 4,2–4,3 lei/euro (două valuri în aprilie şi iulie). Aceste valuri
s-au mai temperat. Septembrie nu a mai adus creşteri ale restanţierilor, dar e clar că o reinflamare a cursului va mai aduce grupuri de restanţieri în această categorie care va rămâne multă vreme în societatea românească. Acestea sunt, în primul rând, creditele date prost şi fără prea mare discernământ de bănci, cerute iraţional şi greşit de clienţi. Creditele luate la 3,2 lei pentru un euro şi plătite la 4,3 sunt greu de dus pe o perioadă lungă de timp, fără să mai punem la socoteală şi diminuări de venituri sau şomajul.
Din această perspectivă o politică proexporturi a cursului e greu de acceptat, fără să creăm o problemă socială, ceea ce face ca băncile să stea liniştite. Prea liniştite! Obligaţia morală a băncilor ar fi ca, într-un fel, în compensaţie, să sprijine ele prin credite mai avantajoase exporturile. Dar cine mai priveşte în termeni morali încurcăturile economiei româneşti? //
