Pe aceeași temă
Niciun guvern nu a dorit să înţeleagă de-a lungul timpului că în România nu merită să munceşti. De fapt, mai bine spus, nu merită să munceşti cu toate taxele pe masă, cu toate contribuţiile plătite.
Nu pare a merita să faci toate acestea, pentru simplul motiv că există stimulente mai mari pentru toate nivelurile şi toate palierele, aşa încât să merite riscul evaziunii. A pune în termenii aceştia chestiunea impozitării pare desigur cinic, dar realismul amoralităţii economice este un adevăr. Oamenii nu muncesc pentru ca să plătească taxe, afacerile nu se fac de dragul plăţii impozitelor, iar, pe de altă parte, statul şi, mai ales, cel român nu a convins că furnizează rezonabil servicii pentru bunul mers al lucrurilor, de la educaţie la sănătate, infrastructură şi securitate. Pe acest fundal de neîncredere s-a aşezat o lipsă totală de stimulare a muncii care face ca întreaga economie să fie cumva într-un punct mort şi, odată cu ea, nici statul, prea social şi prea ineficient, nu se simte prea bine. Venitul minim garantat – 400 de lei pentru familia de patru persoane, o familie medie din rural –, este mic şi totuşi pare a da peste cap toată piaţa muncii din zonă.
De la această sumă sau chiar una mai mare, în funcţie de numărul de copii, la salariul minim de 650 diferenţa este atât de mică, încât cei în cauză mai bine stau degeaba decât să muncească pentru banii aceia zilnic, cu forme legale. Un venit minim şi ceva muncă la negru - aceasta este reţeta pentru tot mediul rural! Sunt numeroase cazurile de refuz de angajare, tocmai pentru că diferenţa nu face munca rentabilă din motive pragmatice. De ce nu se dau bani mai mulţi atunci, pentru angajare? De ce nu funcţionează piaţa muncii pe principiul cerere-ofertă? Sunt mai multe cauze. În primul rând, atât în mediul rural, cât şi în cel urban, productivitatea are enorm de suferit la acest nivel. Angajarea cu un salariu mai mare decât cel minim ar presupune o eficienţă a muncii greu de găsit la un angajat fără nicio competenţă dobândită. Pe scurt, orice angajator consideră, pe bună dreptate, că nu prea are rost să dea bani mai mulţi pentru o activitate pe care o poate renumera la negru pe bani mai puţini şi fără obligaţii grele care rezultă din angajare. Statistica nu spune câte persoane din zona rurală şi semiurbană trăiesc cu venituri minime, la care se adaugă munca la negru, dar e uşor de presupus că cifra este mare. De aceea, actuala politică socială de atribuire a venitului minim ar trebui regândită. Fără monitorizare clară a ceea ce se întâmplă cu banii şi cu oamenii care îi primesc, efectele sunt devastatoare. Şi este doar primul pas în regândirea pieţei muncii, un pas pentru munca necalificată mai degrabă.
Al doilea, cel mai consistent şi de mare impact ar trebui să ţină de politica angajării. Codul Muncii este unul dintre cele mai rigide contracte de muncă posibile şi în toată această perioadă nimeni nu pomeneşte nimic de acest lucru, chiar dacă blochează orice dinamică a pieţei: angajările se fac greu, concedierile şi mai greu, obligativitatea restructurării postului în cazul angajării e absurdă, salariile compensatorii fac concedierea echivalentă cu falimentul, iar munca de probă nu există. Sigur că s-au făcut abuzuri şi, de aici, aceste reglementări cerute vehement de sindicate, dar rezultatele de acum arată că întreaga politică este greşită şi trebuie abandonată. Nu neapărat nivelul şomajului spune acest lucru, ci nivelul evaziunii pe această piaţă sau, mai bine zis, totala lipsă de conformitate voluntară cu această politică. O reformă a pensiilor nu se poate face fără o regândire a pieţei muncii. Cele două merg mână în mână şi este surprinzător că Guvernul Boc, care vorbeşte atât de pensii, nu vorbeşte deloc de muncă. În fond, marea confuzie a momentului în conştiinţa publică ţine de pensii. Actualii pensionari cred că veniturile lor vin de pe urma contribuţiilor plătite de ei, iar guvernul a întărit aceste convingeri prin campania de recalculare a pensiilor (corectă pe fond, supralicitată greşit). Pensiile de azi sunt efectul contribuţiilor plătite azi şi aşa ajungem la nivelul contribuţiilor, al treilea factor perturbator în ceea ce priveşte piaţa muncii şi, iată, chiar şi a pensiilor.
Preşedintele Băsescu spunea recent că România este o ţară a impozitării scăzute. Complet fals, dacă se ţine cont de nivelul contribuţiilor sociale, unde suntem în primele trei locuri din Europa. Cu aproape 50% cheltuieli sociale suplimentare pentru fiecare loc de muncă creat, angajarea cu ceva mai mult decât salariul minim devine, din aceleaşi cauze de productivitate limitată, nerentabilă. Cu atât mai mult, cu cât beneficiile în urma acestor contribuţii – fie că vorbim de servicii de sănătate sau de pensii - sunt atât de scăzute, încât orice contribuabil care le plăteşte se simte frustrat şi stimulat să le evite cât mai mult. O plafonare a nivelului contribuţiilor, undeva la 5 salarii minime, este obligatorie pentru refacerea încrederii sociale şi pentru a da drumul la lumină unor salarii mai mari. Extinderea bazei de impozitare prin blocarea utilizării, e drept, excesive a drepturilor de autor şi a contractelor de muncă pe persoană fizică autorizată face munca pe carte de muncă şi mai puţin rentabilă, dând puteri mai mari unui stat social defectuos şi abuziv. Mai mult, încearcă să controleze veniturile celor mai active categorii, inhibând orice demers antreprenorial şi inovator. Şi asta, pentru a avea o politică socială prea generoasă, în raport cu posibilităţile acestui stat, şi prea puţin eficientă, în raport cu orice criteriu de eficienţă. De aceea, a discuta astăzi doar despre pensii - chiar dacă în termeni corecţi pe fond – fără a vorbi despre piaţa muncii este o greşeală capitală. Prelungeşte agonia unui sistem care trebuie reformat dinspre venituri spre cheltuieli, şi nu invers. //
