Oltchim sau eşecul strategiei „noi nu ne vindem ţara“

Drumul către prăpastie al Oltchim descrie efectul dezastruos al managementului pe care statul îl poate practica în companiile sale.

Spre deosebire de cehi, polonezi sau un­guri, noi nu avem nicio companie cu re­spiraţie regională, care să-şi fi extins afa­cerile şi interesele în afara graniţelor. În timp ce la Bucureşti se re­iau zvâcnirile aşa-numitei reforme a companiilor în ca­re statul rămâne un ac­ţionar păgubit şi păgubos, în restul regiunii centrului şi estului european afa­ce­rile se luptă cu turbulenţele crizei.

Noi încă mai medităm fi­lo­sofic, fals şi oarecum con­for­tabil, dacă este sau nu ca­zul să privatizăm ceea ce numim perlele coroanei, adică acele companii fanion pe care le considerăm strategice. Deo­cam­da­tă, „perlele“, în mare parte, sunt sube­va­luate, trăiesc pe linii de credit pentru pla­ta furnizorilor şi a obligaţiilor către stat, n-au tehnologie şi nici viziune de dez­vol­ta­re. Pentru managerii lor, importantă es­te supravieţuirea.

În timp ce corporaţia petrochimică po­lo­neză PKN Orlen este cea mai mare com­panie europeană, potrivit unui clasament întocmit de firma de consultanţă Deloitte, combinatul Oltchim a ratat şansa dez­vol­tării. Epopeea combinatului de la Oltchim exemplifică absurditatea speranţei că poţi continua să faci afaceri fără bani şi fără in­vestiţii, în timp ce cari în spate un munte de datorii. O comparaţie între un colos pe­trochimic aşa cum e PKN, care are şapte ra­finării, reţele de benzinării, extins în Ce­hia şi Lituania, şi Oltchim pare ridicolă. Olt­chim are un capital minuscul, ridicol de mic, peste care apasă, cum spuneam, da­torii imense. Totuşi, nu poţi să nu te întrebi, re­to­ric, ce miracol i-a făcut pe polonezii de la PKN să fie atât de puternici şi pro­fi­tabili şi ce blestem apasă asu­pra combinatului Olt­chim? În economie, nu e vor­ba de miracole, nici de blesteme, e vorba de de­ci­zii pragmatice, de o con­du­cere care ştie meserie şi are viziune. Şi e vorba de bani. La PKN statul polonez mai controlează un pachet sem­ni­ficativ de acţiuni de 27,5% din capital, prin Trezoreria sa, adică prin Ministerul de Finanţe. Restul acţiunilor sunt în mâini private. Anul trecut, PKN a rulat afaceri ca­re au depăşit 25,8 miliarde de euro, cam o cincime din produsul intern brut al Ro­mâniei, în timp ce datoriile Oltchim re­prezintă cam 0,4% din acelaşi PIB.

Şi Oltchim este listată la Bursa de Valori, însă nu a ieşit din controlul statului, faţă de care are, de altfel, şi majoritatea da­to­riilor. Acţionarii săi, în principal nemţii de la PCC SE, au o istorie îndelungată de li­tigii şi ciondăneli cu managementul com­binatului. Nemţii au ajuns în conflict cu di­rectorul general al combinatului aproa­pe imediat după intrarea în acţionariat, de­oarece îl considerau pe acesta o frână în calea privatizării. În replică, acesta cerea nemţilor propuneri concrete de dez­vol­ta­re. Propunerile concrete nu veneau, de­oarece nemţii aşteptau privatizarea, ne­fi­ind dispuşi să investească într-o afacere pe care nu o controlau. Cercul vicios, blo­ca­jele şi certurile s-au perpetuat inutil
de-a lungul anilor. Acum, Oltchim poate pune mâna pe rafinăria de la Arpechim, ceea ce i-ar asigura dezvoltarea afacerilor, însă n-are bani nici pentru cumpărăturile curente necesare continuării activităţii.

Chestiunea privatizării Oltchim este o dez­batere atât de veche, încât puţini in­ves­ti­tori strategici ar putea lua în serios o ofer­tă de vânzare a pachetului majoritar con­trolat de stat. Şi totuşi, criza acută în care este combinatul reclamă o rezolvare a situ­aţiei, deci căutarea unui cumpărător in­te­resat să bage banii în companie.

Tot acest drum către prăpastie al com­bi­na­tului din Râmnicu Vâlcea descrie efectul de­zastruos al managementului pe care statul îl poate practica în companiile sale, efectul nefast al deciziilor amânate şi în­târziate. Mai arată că managementul pro­fesionist este esenţial pentru viitorul unei companii. Dosarul de privatizare a Olt­chim este plin de indecizii, bâlbâieli şi amâ­nări. Mai întâi a apărut ideea-obstacol de majorare a capitalului social cu va­loa­rea datoriilor combinatului, pistă care a fost abandonată din cauza acţionarului mi­noritar neamţ, care îşi pierdea poziţia de acţionar semnificativ. Totuşi, combinatul este subevaluat, are un capital incredibil de mic, de numai 34 de miliarde de lei, cam cât un bloc de apartamente din Bu­cu­reşti. Bâlbâielile au continuat cu amânarea impunerii unui management privat, aşa cum cerea acordul cu FMI, deşi Oltchim era pe listă. Ratarea schimbării ma­na­ge­mentului nu pare a fi aşa o pierdere, dacă te uiţi la observaţiile făcute de specialiştii de la Franklin Templeton, compania care gestionează Fondul Proprietatea. Exer­ci­ţiul de impunere a managementului privat este, în mare parte, „inadecvat“, spun cei de la Franklin Templeton, deoarece a eşu­at în tentativa de a găsi specialiştii izbă­vitori, a fost prost conceput, s-a derulat ne­transparent şi fără criterii clare de se­lecţie a membrilor boardurilor şi a ma­na­gerilor. În plus, nu au apărut planuri re­a­liste de dezvoltare a afacerii şi nici ca­lendare de aplicare a acestora. În esenţă, co­teriile politice par a funcţiona în con­ti­nuare, lasă să se înţeleagă un comunicat-avertisment al Franklin Templeton, direct interesat ca acţionar minoritar în multe din­tre companiile controlate de stat. Cum mai sunt încă vreo 11 zile până ce experţii FMI pot decide trimiterea evaluării acor­dului cu România pe masa condurecii Fon­dului, iar chestiunea privatizării Oltchim este un obiectiv urmărit în acest moment, ne putem aştepta la eforuri consistente pen­tru a declanşa procedurile de vânzare. Desigur, Fondul nu se aşteaptă la minuni, dar speră să vadă cum se declanşează ope­raţiuni serioase de privatizare. Într-un fi­nal, putem constata, cu amărăciune, că Olt­chim este expresia eşecului strategiei de tipul „noi nu ne vindem ţara“. O să­răcim. //