Pe când relansarea?

Odată cu plecarea FMI, toată energia guvernamentală, atât cât mai era, a început să se împrăşie în toate direcţiile. Dacă până în iulie, miza pe termen scurt era atât de puternică şi clară - găsirea formulei magice pentru păstrarea deficitului bugetar, care să fie acceptată şi de Fond –, acum, confuzia e mult mai mare.

Sunt mai multe fronturi deschise, ca şi cum România ar avea resurse să lupte pe mai multe fronturi sau, pur şi simplu, se încearcă mişcări de diversiune din repertoriul economiei, care să fie, de fapt, utilizate apoi în scop politic simplist. Membrii partidului de guvernământ joacă rolul căutătorilor de măsuri de stimulare a economiei, un rol pe care premierul nu prea mai poate să-l joace după doi ani rataţi cu desăvârşire. Sau nu poate să-l joace pentru că ştie că ipocrizia ar fi prea mare: lipsesc resurse cu desăvârşire pentru a lua măsuri concrete cu impact serios pe termen lung. Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc.

Chiar dacă a aştepta măsuri guvernamentale de mare impact este una dintre marile iluzii ale acestei perioade (care nu ţine doar de incapacitatea actualului guvern, ci de o stare de fapt), se poate face câte ceva. Cel puţin, se pot face paşii înapoi prin renunţarea la o serie de măsuri care încurcă sau cel puţin se pot contura aceşti pasi. Nu e prea mult, dar poate deveni important, dacă se porneşte cu eliminarea impozitului minim şi se ajunge, apoi, într-un interval de timp scurt, la diminuarea TVA. Pare cel puţin ciudat, dar asta e situaţia, ca un guvern să aibă ca obiectiv mersul înapoi, să poată să ajungă să-şi anihileze propriile acte. Aceasta este una dintre micile bătălii ale momentului, care ţine mai mult de un calendar, de o planificare riguroasă, decât de voinţă politică şi cu atât mai puţin de ştiinţă politico–economică.

De fapt, marea bătălie a acestei perioade ţine de strategiile pe termen mediu. Pe termen scurt, am pierdut şi nu putem decât să pansăm rănile cu chiu şi vai, aşa cum s-a întâmplat la ultima rectificare bugetară, când s-a întâmplat acest lucru la propriu, prin alocarea de aproape 3 miliarde de lei spre sectorul de sănătate pentru datorii restante şi evitarea colapsului, în dauna unor investiţii. Pe termen mediu aşadar, ar trebui să vedem ce se poate face, dar, în afara unui simplu anunţ că nimic din politica fiscală a momentului nu este garantat, nu am aflat nimic. Mare dramă este că guvernului îi lipsesc specialiştii pentru a duce o asemenea bătălie. Pe cine poate miza Emil Boc pentru a stabili o strategie a relansării dincolo de pomelnicul cu investiţii în curs de desfăşurare şi eterna poveste a scutirii de impozit pentru profitul reinvestit? Pe Sulfina Barbu?

Lipsa acestui aparat tehnic neimprovizat este una reală şi dureroasă. Importul de cadre de la Banca Naţională nu pare a fi suficient şi pentru faptul că nu doar de politici montare este nevoie acum. Poate acesta este cel mai deficitar punct al guvernului – lipsa de oameni care să elaboreze o strategie rezonabilă - şi din păcate opoziţia nu stă deloc mai bine la acest capitol.

În lipsa resurselor pentru marea bătălie, s-a deschis o linie de rezistenţă la Ministerul Finanţelor în păstrarea dobânzilor la împrumuturilor publice la 7%. E mai mult o luptă de gherilă pe care o dă ministerul cu băncile pentru a nu duce la supraîndatorare, cu toate că o victorie în această situaţie este doar o chestiune de conjunctură şi nu schimbă fundamental starea de fapt.

De mai bine de două luni, Ministerul de Finanţe nu a mai acceptat o ofertă întreagă din partea băncilor pentru titlurile de stat. De mirare că a putut supravieţui doar cu firmituri şi fără banii de la UE, veniţi în urma acordului. Acest lucru ar fi fost imposibil. Bătălia se desfăşura de când finanţele dădeau pe maturităţi scurte şi medii 6,8 – 6,9%, iar băncile visau la 7%. Acum, finanţele par a accepta 7% (de vreme ce ţinţa de inflaţie s-a modificat), dar băncile vor 7,4%. Cinic vorbind, se poate ridica întrebarea de ce nu s-au acceptat randamentele iniţiale, când se putea anticipa – dacă nu la finanţe atunci unde? – că viitorul nu sună bine.

De aceea, e mai mult o luptă de gherilă – pentru a nu da semne de abandon –, decât una pentru a câştiga ceva consistent.

Şi pentru că nu ar fi destul, iată un nou front deschis: cel al salariului minim pe economie. Se poate accepta că, ţinând cont de inflaţia în creştere, vom avea o creştere la acest capitol. Se mai poate accepta o negociere la acest nivel, chiar dacă aici lucrurile se amestecă: sectorul public, sector privat, iar guvernul pare a fi negociatorul de ultimă instanţă şi nu moderatorul acestei întâlniri de interese.

Mai mult, se pune problema renegocierii Legii salarizării unice, ceea ce, după experienţa de până acum, pare mai mult o capcană pentru guvern – deschisă de sindicate –, decât un front de luptă. Vom intra, din nou, în nesfârşitele echivalări de funcţii şi ceea ce trebuia să aducă predictibilitate pentru perioada anilor următori, în sectorul public, va aduce instabilitate. Iar fără un asemenea document clar şi limpede, orice încercare de a lua serios în discuţie marea relansare a economiei este iluzorie. //