Pe aceeași temă
România are potenţial agricol nevalorificat şi din cauză că politicile în acest domeniu se schimbă foarte frecvent. Potenţialul agricol cu care ne mândrim nu are importanţă decât în măsura în care este pus în valoare prin politici de susţinere şi organizare a producţiei şi a pieţelor prin care această producţie devine valoare. Există foarte multe alte state în lume care au potenţial agricol, chiar mai mare decât România, şi care nu-şi asigură nici măcar hrana, pentru că nu există politici durabile de susţinere publică a agriculturii pe termen lung şi de susţinere a organizării pieţelor agroalimentare.
România ar fi putut să aibă propria strategie de dezvoltare a agriculturii imediat după ce a hotărât să aplice reforma funciară, în anii ’90. În mod logic, din punct de vedere economic şi politic, reforma funciară ar fi trebuit să fie urmată imediat de reforma structurilor de producţie agricolă, care să contribuie la organizarea unor exploatări viabile, să definească instrumentele de susţinere a producţiei agricole (mod de subvenţionare a producţiei, de încurajare a investiţiilor şi a modernizării tehnologiilor de producţie, de asigurare a consultanţei de specialitate către agricultori etc.), să organizeze pieţele produselor agricole (regulile şi normele de comercializare, de stabilire a preţurilor de la producător la consumator, pentru a asigura atât stabilitatea preţurilor la consumator, cât şi a veniturilor pentru producătorii agricoli) şi să definească o politică de regularizare a importurilor de produse alimentare pe perioada restructurării, modernizării şi creşterii competitivităţii agriculturii autohtone, pentru a evita concurenţa neloială sau blocarea dezvoltării acesteia într-un climat economic favorabil.
În anii ’90 eram încă în perioada când reglementarea comerţului mondial cu produse alimentare era la începuturi şi când mai puteam avea încă o politică tarifară proprie.
Întrucât această oportunitate a fost ratată, România nu mai are acum libertatea din anii ’90 şi trebuie să compună o politică agricolă pornind de la nişte variabile date, care sunt conţinute în Politica Agricolă Comună (PAC) la nivel european. În PAC sunt aspecte sau instrumente obligatorii pentru toate statele membre (întrucât vorbim de o piaţă comună, fără frontiere sau bariere tarifare) şi altele opţionale, de tip meniu, din care statele membre le pot alege pe cele care li se potrivesc mai bine (în primul rând, programul de dezvoltare rurală finanţat din fonduri europene). Aceste noi reguli, de care, din păcate, am devenit conştienţi la nivel decizional abia după aderarea la UE, ne impun acum o serie de limitări în modernizarea şi creşterea eficienţei agriculturii, fără a ştirbi prea mult din specificul naţional al produselor şi al modurilor de producţie.
În timp, România poate contribui şi la modificarea sau adaptarea PAC şi a regulilor sale, dacă va şti să joace eficient în concertul european, folosindu-şi în mod abil statutul de stat membru UE. Însă România trebuie să ştie ce vrea, de ce vrea aceste lucruri şi apoi să vadă cum se integrează cel mai bine interesele sale specifice în interesul comun european. Altfel spus, înainte de a încerca să-i convingi pe ceilalţi 26 de parteneri europeni de utilitatea comună a obiectivelor tale sau de complementaritatea acestora cu ale lor, trebuie, în primul rând, să ştii tu, la tine acasă, ce vrei pe termen lung şi cum poţi să-ţi valorifici cel mai bine avantajele comparative (sau, altfel spus, locul) pe piaţa comună (din care acum facem parte, vrând-nevrând).
Programul de restituire funciară lansat în 1990 prin desfiinţarea CAP-urilor şi mai apoi a IAS-urilor nu a fost urmat, din păcate, de un program de susţinere a dezvoltării de noi structuri de producţie (ferme familiale, ferme asociative) bazate pe proprietatea privată, de un program de investiţii în mijloace de producţie noi, de organizare şi reglementare a pieţelor agroalimentare bazat pe principiile economiei de piaţă. Sigur, sporadic s-a făcut acest lucru, dar modul de alocare a fondurilor nu a fost unul transparent bazat pe reguli clare, ceea ce a făcut ca acele fonduri în mare parte să fie practic aruncate în „găuri negre“.
Programul SAPARD, finanţat din fonduri europene de preaderare, a fost primul program de politică structurală de amploare, care a contribuit semnificativ la restructurarea agriculturii. Şi acest program a fost aplicat de multe ori în mod haotic sau, în orice caz, lipsit de coerenţă, din cauza goanei după absorbţia fondurilor cu orice preţ, fără să se urmărească ca această absorbţie să se facă potrivit unei viziuni strategice.
Ar merita să facem o analiză retrospectivă a politicilor publice în domeniul agricol şi rural din ultimii 19 ani, la fiecare guvern care s-a succedat, pentru a înţelege în mod detaşat şi obiectiv răul pe care poate să-l facă lipsa de coerenţă şi de continuitate a politicilor în dezvoltarea unui sector cum este agricultura. Nu aceasta ne-am propus, însă, prin tema abordată aici. Important este să înţelegem, măcar în al 12-lea ceas, că viitorul într-un sector cum este agricultura nu înseamnă doar un mandat de 4 sau de 5 ani. Atât în agricultură, cât şi în modernizarea spaţiului rural, avem nevoie de repere în timp, de câţiva piloni de stabilitate şi de continuitate a politicilor publice.
Necesitatea unei strategii multianuale
În momentul de faţă, România beneficiază de Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR), care urmează Programului SAPARD şi care poate constitui o oportunitate pentru restructurarea agriculturii. PNDR poate fi eficient doar în măsura în care va încuraja asocierea, organizarea pieţelor şi concentrarea ofertei de produse agricole. În modernizarea mediului rural, PNDR poate fi un instrument eficient de încurajare a acţiunii la nivel local.
Toate aceste proiecte din PNDR pot da rezultate doar după ce elita politică în întregul său îşi asumă o strategie multianuală, suficient de pragmatică pentru a fi acceptată ca bază de plecare pentru următoarele 2–3 mandate guvernamentale.
Această strategie ar trebui să conţină o abordare orizontală, cu măsuri aplicabile tuturor sectoarelor agricole, cu măsuri de interes general pentru întreaga agricultură. Mă gândesc aici în primul rând la problema stimulării comasării funciare şi a descurajării necultivării terenurilor agricole, printr-o politică fiscală funciară coerentă, la problema sistemului de irigaţii, care nu încurajează în momentul de faţă folosirea în mod eficient a apei de irigaţii (apa va deveni o resursă rară în anii următori, de aceea e nevoie să gândim şi să susţinem bugetar un sistem de irigaţii mai puţin energofag şi modulabil, adaptabil la nivel local), la costurile cu carburanţii folosiţi în agricultură, la politicile fiscale în agricultură, care trebuie să încurajeze aducerea la lumină (adică pe piaţa organizată) a producţiei la negru (care favorizează în prezent importurile şi descurajează folosirea fondurilor publice în investiţiile de modernizare a exploataţiilor agricole – dacă nu declari producţia, nu poţi nici să justifici folosirea banului public pentru investiţii de modernizare).
Apoi, strategia ar trebui să includă o abordare sectorială, luând în considerare specificul fiecărui sector agricol de producţie (cereale, lapte, carne, legume-fructe, viticultură, agricultură ecologică) în funcţie de potenţial, de oportunităţile de piaţă, de specificul funcţionării pieţei în sectorul respectiv. Abordarea aceasta sectorială ar trebui să se facă ţinând cont de specificităţile teritoriale ale regiunilor agricole din România.
Pentru a-i asigura continuitatea, strategia respectivă ar trebui să includă în mod obligatoriu o abordare bugetară multianuală, care să asigure şi complementaritatea politicii bugetare naţionale în domeniul agricol cu cea a Uniunii Europene. Altfel spus, ştim la ce să ne aşteptăm de la susţinerea europeană cu subvenţii şi fonduri pentru agricultură şi dezvoltare rurală în următorii ani, cel puţin până în 2013, pentru că UE are o politică bugetară multianuală, dar complementaritatea naţională o rediscutăm în fiecare an. Avem însă pretenţia şi aşteptarea ca agricultorii, primarii de comune rurale să vină cu programe multianuale de investiţii, să angajeze credite multianuale, când ei îşi bazează planul de afaceri nu numai pe o piaţă instabilă, dar şi pe o politică publică de susţinere a sectorului incoerentă.
Politica de subvenţionare naţională ar trebui să asigure complementaritatea cu cea europeană, cel puţin pentru sectoarele prioritare, ţinând cont şi de constrângerile şi limitările reglementărilor europene. Am evita astfel episoade precum cel privind subvenţionarea îngrăşămintelor pentru agricultură.
Această strategie ar trebui să facă obiectul unei legi organice de orientare şi susţinere a agriculturii care să asigure credibilitate, stabilitate şi continuitate unei astfel de strategii.
Abia după ce a adoptat un astfel de cadru general multianual, România poate participa cu propuneri la discuţiile privind perspectiva bugetară europeană după 2013 în UE în domeniul agriculturii şi poate veni cu idei pertinente în discuţiile privind viitorul Politicii Agricole Comune, discuţii care vor reîncepe la nivel european imediat după alegerea viitorului Parlament European şi numirea noii Comisii Europene.
Ocazii electorale cu miză pentru agricultură
Sigur, mulţi vor întreba, pe bună dreptate, de ce vin acum cu aceste idei, când le-aş fi putut afirma şi aplica când am fost ministru şi am avut puterea în mână. Puterea este un fel de a spune, întrucât am fost ministru independent, într-un guvern ce se afla în ultimul an de mandat, cu o susţinere politică ce s-a materializat, în cazul meu, mai ales pentru a evita clauza de salvgardare pe agricultură. Pe de altă parte, la mijlocul anului trecut, am elaborat o schiţă a unei asemenea strategii, pe care am supus-o atenţiei partidelor politice şi organizaţiilor patronale şi sindicale din agricultură, în speranţa că toamna campaniei electorale pentru alegerile parlamentare ar putea fi o bună ocazie pentru a dezbate oportunitatea şi conţinutul unei astfel de strategii. Nu s-a întâmplat asta în cele din urmă, pentru că electoratul rural la noi se atrage cu alt fel de promisiuni, dar nici acum nu e prea târziu pentru un astfel de demers, întrucât în acest an avem alte două ocazii electorale cu miză inclusiv pentru agricultură: alegerile europarlamentare şi alegerile prezidenţiale. Pe de altă parte, marea coaliţie aflată la guvernare ar putea constitui ocazia ideală pentru a discuta, elabora şi susţine în parlament o astfel de strategie materializată în lege şi apoi în planificare bugetară multianuală pentru agricultură.
Abia apoi putem cere băncilor să dea credit (la propriu şi la figurat) agriculturii pe termen lung. Abia în acest fel, complicaţiile şi dificultăţile izvorâte din criza financiară şi economică actuală pot fi convertite în oportunităţi pentru sectorul agroalimentar, care poate profita pentru a se consolida. Iată deci cum, încă o dată, o situaţie de criză ne-ar putea împinge să acţionăm pentru reformarea şi susţinerea unui sector al economiei, din care agricultura va avea de câştigat doar dacă vom gândi strategic.
(Subtitlurile aparţin redacţiei)
