Pe aceeași temă
Guvernatorul Mugur Isărescu a spus, cu acelaşi ton liniştit dar grav, un fapt pe care toată lumea evită să-l recunoască: excesul populismului în economia politică românească. Dar rămânând la o declaraţie de principiu, nimeni nu va lua în serios observaţia, pentru simplul motiv că fiecare dintre cei posibil vizaţi va considera că ceilalţi sunt responsabili de populism.
Pasarea populismului de la unul la altul este doar o formulă mai complicată a viciului de care, într-adevăr, sunt responsabili marea majoritate a politicienilor şi a programelor politice româneşti. Prima şi cea mai simplă reacţie populistă, folosită fără urmă de discernământ de partidele din opoziţie, este cea legată de situaţia sistemului de pensii. Este atât de simplă întreaga dinamică a sistemului încât populismul în acest caz este flagrant şi… simplist. Cu atât mai mult utilizat.
Întrebarea este cum poţi să mizezi pe creşteri de pensii, în condiţiile în care pensia medie este de 39% din salariul mediu pe economie, în timp ce contribuţiile sociale pentru pensii se ridică la 31% din aceeaşi bază de calcul? Deficitul rezultat trebuie alimentat prin transferuri la bugetul de stat. Un deficit care poate fi restructurat fie prin creşterea numărului celor care contribuie la sistem (din păcate, în actualul context avem scăderi ale numărului angajaţilor şi o creştere a muncii la negru), fie prin creşterea contribuţiei pentru pensie, o măsură criminală pentru economie şi din nou împotriva stimulării muncii.
A doua măsură este, din această cauză, exclusă, iar prima cam ignorată de actuala politică guvernamentală. Marele paradox al populismului de care dă cu graţie dovadă actuala guvernare este de a explica prea multe nereuşite, prea multe acte ratate tocmai drept contrareacţii la populism, când, de fapt, sunt simple nereuşite. Dacă, în cazul majorării pensiilor, avem o graniţă grosieră între populism şi decenţă, în cazul nereuşitelor, graniţa e fină şi uşor de trecut. În fond, aceeaşi situaţie clasică în care opoziţia spune că orice se poate, în timp ce guvernarea spune că nimic nu se poate în plus faţă de ceea ce s-a făcut deja.
Evident, ambele situaţii sunt la fel de greşite: opoziţia, în actuala situaţie a României, nu va putea majora pensiile şi salariile pentru anul care vine, iar guvernul are foarte multe de făcut pentru o mai justă impozitare a muncii, o încurajare a activităţilor şi economiei pentru a ieşi din logica simplistă a tăierilor.
Orice promisiune a opoziţiei, în acest moment de modificare a pensiilor este posibilă doar dacă se disponibilizează surse suplimentare de bani. Nu cred că cifra avansată de preşedinţie pentru deficitul de 3,7 miliarde de euro de anul viitor este corectă. Pare, la rândul ei, alarmistă, de vreme ce nu vom asista la creştere spectaculoasă a şomajului şi nici la o scădere a încasărilor, iar pensiile speciale pierd din valoarea acumulată. Dar, de acum încolo, pentru decenii, creşterea pensiilor în România riscă să fie o decizie strict politică, o alocare de resurse asumată politic dintr-un buget care trebuie să poată susţine aceste creşteri. Punctul de pensie la 45% din salariul mediu ar condiţiona această creştere la un nivel la care actualul ritm de dezvoltare al economiei româneşti nu se poate încă angaja. E o discuţie care ar trebui reluată într-un alt context, în care criza nu ar fi atât de acută şi, mai ales, predictibilitatea economiei româneşti atât de precară.
Această zonă de vulnerabilitate maximă trebuie tratată cu alte argumente decât cine câştigă voturile pensionarilor. Echilibrarea sistemului nu se poate baza pe o lege votată cu abuzuri flagrante şi nici prin asumarea răspunderii. Un pact naţional pare să fie singura soluţie pe termen lung prin care să ştim cât ne asumăm din buget pentru pensii, pentru a depolitiza această dramă naţională. Dar, de vreme ce avem un război politic dus la extrem doar pe această chestiune, populismul va ţine loc de pensii pentru multă vreme de acum încolo.
Nici în privinţa salariilor nu scăpăm de populism. De la celebrul vot de creştere a salariilor în educaţie cu 50%, populismul a luat minţile decidenţilor. Nici măcar reducerea salariilor cu 25% în tot sectorul bugetar nu pune capăt acestor tentaţii. Şi, din nou, avem avem acelaşi scenariu. Pe termen scurt, o majoare peste câteva procente a salariilor este imposibilă, dacă vrem să păstrăm logica acordului cu FMI, care să aducă o diminuare drastică a cheltuielilor cu salariile şi pensiile în buget. Cât de drastică e din nou chestiunea unui consens politic, un consens blocat pe termen nelimitat! Atât salariile, cât şi pensiile nu pot avea, în acest moment, soluţii partinice, oricât de corecte ar părea. Recursul la populism este instantaneu şi fatal pentru orice asemenea demers. Este cineva capabil să caute acest consens dincolo de interesul de partid? Singurul model de dezvoltare viabil pe termen lung trebuie să vizeze un plan pe termen mediu de creşteri salariale şi ale pensiilor, într-un context de predictibilitate rezonabil. Deocamdată, în România, aşa ceva ţine de SF, şi nu de economie sau politică.
Taguri:
