Pe aceeași temă
Nimic nu contrariază mai mult în economia românească decât puseul inflaţionist care nu se mai opreşte. Într-o lume care se sperie de deflaţie, de lipsa consumului şi de dobânzile mici, România trăieşte în lumea ei, cu preţuri care cresc şi dobânzi înalte.
Paradoxul este că nici în România cererea agregată nu stă deloc bine şi, totuşi, luna noiembrie ne-a arătat câteva cifre care descumpănesc orice aşteptare. Pentru jumătatea acestui an, aprinderea preţurilor a avut o cauză obiectivă şi clară: creşterea TVA. Indicele preţurilor de consum s-a dus rapid la peste 7 puncte procentuale, odată cu creşterea TVA cu 5%. O creştere firească şi care, după a doua lună de la introducere, părea să dea înapoi. BNR răsufla deja uşurată, presiunea inflaţionistă dată de TVA nu părea să fie nici cât aşteptările iniţiale.
Spre finalul anului, situaţia s-a complicat din nou. Creşteri de preţuri pe combustibil, creşteri ale accizelor pentru tutun şi alcool şi un context economic dificil, care pentru conştiinţa economică românească înseamnă preţuri mari, au dus la continuarea presiunii în toamnă şi iarnă. Anul agricol mai prost decât cel precedent a dat un ultim puseu inflaţionist şi, în consecinţă, se închide anul cu o inflaţie de uşor sub 8%. Una peste alta, putea fi şi mai rău. BNR se aştepta la o inflaţie de peste 8, probabil va fi uşor sub această cifră. Peste sau sub 8, suntem oricum ţara cu cea mai mare inflaţie din Europa. Dar, ca şi în cazul altor indicatori, comparaţia europeană aproape că e irelevantă. Ce sens are să compari pensiile, inflaţia, salariile etc. cu mediile europene, de vreme ce integrarea în UE este exclusiv formal politică, iar convergenţa este un obiectiv prea îndepărtat?
Comparaţia, evident, nu schimbă nimic, dar realitatea cifrelor este una dureroasă. Mai mult, inflaţia prezentă este mai gravă decât arată cifrele, chiar dacă BNR poate considera că stăm bine, de vreme ce nu am depăşit estimarea. Una este când indicele creşte ca urmare a unor accizări anticipate aplicate tutunului şi alcoolului şi alta este când începem să avem creşteri de preţuri şi pe produse de consum larg utilizate.
Accizarea accelerată va continua şi pentru 2011, cel puţin în ceea ce priveşte combustibilul. Creşterea de preţuri pe combustibil este pentru piaţa noastră un fel de hârtie de turnesol a aşteptărilor inflaţioniste. Orice modificare de preţ la benzină şi motorină se simte aproape direct proporţional în preţul produselor alimentare, de exemplu, de parcă sunt produşi pe bază de petrol! De fapt, este vorba de aştepări inflaţioniste aprinse de preţul benzinei, la rândul său crescut atât de accize, cât şi de noile niveluri atinse de petrolul brut pe pieţele internaţionale (record al ultimilor doi ani, cu peste 90 de dolari pe baril).
Marea problemă a inflaţiei româneşti este că are două repere care creează un mecanism psihologic pe care BNR nu-l poate contracara, orice ar face. Primul este cel al preţului la benzină, cu cele două motoare ale lui. Al doilea este preţul alimentelor neprelucrate – legume şi fructe proaspete –, o realitate psihologică la care guvernatorul Isărescu face mereu apel. „Preţul castravetelui“, cum îl numeşte, este un indicator mai fidel al realităţii decât indicele COR2 ajustat (preţurile de consum fără produse volatile şi cele controlate) pe care îl foloseşte BNR. În această privinţă, mediile pe care le prezintă statistica sunt îngrijorătoare. Anualizate, cifrele sunt enorme: 36% creştere pentru cartofi, 17% legume, 19% ulei, 16% fructe proaspete, 5% pâine şi aşteptările sunt din nou în creştere.
Aceste evoluţii confirmă din păcate eşecul unei politici agricole. Producţia locală de legume, fructe, cereale nu reuşeşte să asigure necesarul de consum şi dependenţa de importuri pentru aceste categorii de produse face preţurile de două ori, dacă nu de trei ori vulnerabile. Prima vulnerabilitate ţine de curs. Scăderea, chiar marginală, a leului aprinde preţul. Apoi, cel puţin pentru cereale (dar tendinţa este valabilă pentru toate produsele alimentare), asistăm la o creştere constantă a preţurilor pe plan mondial, ca urmare apare un efort suplimentar pentru importuri. Cum aceste produse în sume nete sunt oricum mai accesibile, chiar şi după scumpiri, pentru populaţia săracă, cererea pentru aceste produse este în creştere, spre deosebire de produsele alimentare mai scumpe pe bază de carne sau preparate, unde indicele preţurilor de consum este mult sub inflaţie, în acord cu cererea scăzută.
Efectul pervers al reducerii de venituri pentru largi categorii de populaţie este creşterea cererii pentru produsele ieftine – pâine, legume, cartofi, ulei –, ca semn al unei crize care loveşte în mai multe valuri categoriile sărace (creştere TVA, scădere de salarii, eliminarea de subvenţii, curs şi inflaţie pe produse de bază mai ales). Efectul pervers al scăderii de venituri este o creştere a cererii pe produse alimentare de bază, acolo unde România este descoperită complet. Singurele produse de import care domină autoritar în supermarketurile româneşti sunt legumele şi fructele proaspete. Chiar dacă producem cantităţi mari de grâu, majoritatea este grâu furajer, iar pentru pâine recurgem la importuri. Cum se poate estompa creşterea de preţuri? Nu prin dobânzi scăzute sau politici fiscale, ci printr-o politică agricolă coerentă. Simplu de spus, greu de făcut, de vreme ce 20 de ani au trecut degeaba. //
Taguri:
inflatie, BNR, TVA, preturi, Mugur Isarescu.
