Pe aceeași temă
Inflaţia pare să fie ţinută sub control, iar prognoza şi ţinta BNR pentru anul viitor sunt rezonabile, de 3,5%. Este însă eterna problemă a economiei româneşti sub control?
Una dintre constantele economiei româneşti, în criză sau nu, în supracreştere economică sau pe scădere, iarna sau vara, este presiunea pe preţuri. Suntem singura ţară europeană cu inflaţia peste 4 într-un an de criză şi pentru care lupta cu preţurile mai este pe agendă într-o perioadă în care, în restul lumii, preţurile pur şi simplu au căzut şi temerile privind deflaţia sunt încă serioase. Mai mult decât atât, în ultimul buletin de conjunctură, sondajul pe care institutul de statistică îl face pentru a analiza tendinţele economice, apare un paradox. Deşi se aşteaptă atât la scăderea cifrei de afaceri, cât şi a numărului de comenzi, se vede atât o scădere a numărului de angajaţi, dar, în mod cu totul surprinzător, şi o creştere a preţurilor.
O creştere a preţurilor, în condiţiile în care cererea s-a prăbuşit, este la prima vedere un nonsens. Dar vorbim despre un sondaj, şi nu despre o realitate care nu are cum să se manifeste conform acestui scenariu. Nu are cum? Atunci de ce suntem cu inflaţia la 4,7 la final de an 2009? La Banca Naţională răspunsul este destul de simplu. Creşterea preţurilor de consum a avut pentru ultimul trimestru aceeaşi cauză simplă şi clară ca şi pentru întregul an: creşterea preţurilor la tutun şi ceva mai puţin la alcool. Există câteva semne de întrebare statistice, dar, una peste alta, acestea au avut o creştere de peste 38% din cauza introducerii anticipate a majorărilor de accize.
Deşi ponderea lor în coşul de consum e mică, de doar 6%, impactul este incredibil. Dar dacă doar aşa stau lucrurile, nu ar trebui să ne facem griji şi să privim cu încredere prudentă evoluţia preţurilor, aşa cum face BNR. Banca Naţională face asta pentru că indicatorul pe care îl urmăreşte, celebrul, pentru specialiştii BNR, „CORE 2 ajustat“ coboară hotărât. Singura problemă este că acest coeficient nu cuprinde nici preţurile administrate (energie, medicamente), nici cele volatile (legume, fructe, combustibili) şi nici băuturi, ţigări, adică preţuri care contează pentru consumatori. BNR susţine, pe bună dreptate, că acest indice reflectă mai corect tendinţele pe termen mediu dincolo de volatilitatea dată de influenţele cotidiene. Adică, susţine acest indice special, care nu a crescut mai deloc în acest an, că tendinţe inflaţioniste s-au temperat în România. Şi aceasta este marea întrebare. Nu mai este economia românească inflaţionistă? Nu au deloc dreptate cei care se aşteaptă la creşteri de preţuri?
Răspunsurile la cele două întrebări pot fi diferite. Dar o anumită conjunctură, din păcate, poate duce la un răspuns comun. În mod normal, preţurile nu pot să crească atunci când aceiaşi manageri care anunţă aceste creşteri spun că urmează o scădere a cifrei de afaceri. Aceste tendinţe sunt contradictorii.
Preţurile cresc, dacă există cerere pe piaţă, dar şi dacă piaţa nu este suficient de concurenţială, aşa încât un producător nu este forţat să adapteze preţul în pas cu concurenţa. Şi, ne place sau nu, pe această realitate se bazează toate aceste prognoze de producători. Toţi ştiu că piaţa românească a permis creşteri de preţuri nu doar pentru că am avut o cerere nebună, alimentată de credite la limita discernământului, ci şi pentru că economia noastră este departe de a fi una puternic concurenţială, care să sancţioneze orice producător care nu reuşeşte să fie performant cu produsul său. Aceasta este marea provocare a economiei româneşti şi, de asemenea, de aici vine tendinţa inflaţionistă cu care se luptă BNR de ani buni.
În condiţiile în care orice pas împotriva acestei tendinţe - fie prin limitarea cererii de credite, fie prin eliminarea subvenţiilor – era cumva subminat prin politicile fiscale şi salariale, lupta a fost în van. Acum, însă, e un moment favorabil pentru un atac decisiv.
Este primul an după foarte multă vreme în care politicile salariale bugetare nu mai pun gaz pe focul inflaţiei, dacă guvernul menţine linia de până acum.
Sectorul privat a ajustat deja salariile în pas cu productivitatea, aşadar, din perspectiva cererii, s-a întâmplat tot ce putea să se întâmple. Tot ce depistăm acum drept creştere de preţuri este doar semnalul lipsei de concurenţă şi tendinţelor abuzive monopoliste prea prezente în piaţă. Din păcate, în contextul în care criza a pus pe butuci peste 100.000 de firme, e greu de crezut că vom avea o diminuare a acestei situaţii.
Ceea ce înseamnă că, deşi cererea rămâne slabă, zonele de abuz rămân şi nimic nu se face împotriva lor, dacă nu se mizează atât pe o reglementare corectă, cât şi pe o creştere a economiei şi investiţiilor. În fond, mai bună o inflaţie venită din cererea unei economii în creştere poate chiar supraturată, decât una venită pe fondul scăderii economiei în contextul menţinerii poziţiilor de control. Iar economia românească poate alege doar între aceste două opţiuni. //
