Pe aceeași temă
Sistemul fiscal are nevoie de ceva modificări, dar nu trebuie făcute în 2010 şi nici nu trebuie luate în serios multe
dintre cele aduse în discuţie în zilele acestea.
De la începutul acestui an, s-au aruncat pe piaţă tot felul de opţiuni de impozitare, pentru a pregăti ceea ce pare tot mai mult inevitabil: creşterea impozitării. Pentru a fi cât se poate de clar de la bun început, trebuie spus că ideea obligativităţii creşterii impozitării nu este un dat pe care fatalmente guvernanţii vor trebui să-l pună în practică. Dar se va ajunge în această situaţie, dacă măsurile de restructurare şi reducere a aparatului de stat nu vor fi suficiente şi dacă economia nu va creşte cumva spectaculos peste aşteptările actuale. Aceasta, pentru că veniturile, chiar aşa mici, pe care contează bugetul sunt supraestimate pe câteva linii fundamentale: de la profiturile băncilor, la TVA din consum şi impozitarea zdravănă a pensiilor mai mari. Mai este o soluţie: nerespectarea deficitului. Dar până să se ajungă acolo, dacă aceste inconsistenţe se vor face simţite, va apărea din nou chestiunea majorării taxelor. În plus, toate aceste anunţuri care trag de taxe din toate direcţiile reprezintă un foarte frumos foc de artificii care să pregătească adevăratul bombardament.
Dacă acesta este scenariul, atunci este unul prost şi păgubos. Fără să fie o economie suprataxată, economia noastră este în primul rând prost taxată şi nestimulativ. De aceea, avem zone întregi care scapă de fiscalitate şi altele care preferă să coboare în subteran. Asta, pe de o parte. Apoi, schimbarea oricăror reguli de taxare într-un an în care a sta în echilibru, adică în activitate, este de prea multe ori echivalent cu a sta pe muchie de cuţit echivalează cu a da un brânci celui care face echilibristică. Lucrul acesta s-a văzut odată cu introducerea impozitului forfetar. Aproape 200.000 de firme au închis porţile anul trecut, desigur, o mare parte din cauza crizei, dar o altă parte din cauza impozitării. Acest număr este de 11 ori mai mare decât cel din 2008 şi, oricât ar fi fost de greu anul trecut, este destul de clar că multe firme au „beneficiat“ de un brânci din parte statului.
Ce a fost trecut în revistă drept arsenal de impozite şi taxe de anul acesta? Taxa pe fast-food, taxa pe avere, impozitele locale, taxa pe lux, taxa pe locuinţe, eliminarea opţiunii de 3% pentru microîntreprinderi. Pe de altă parte, fantezia reducerii CAS cu 10%, o fantezie, pentru că chiar şi în cazul în care corelaţia micşorarea impozitelor / creşterea bazei de impozitare ar funcţiona perfect (ceea ce nu e cazul), tot s-ar produce un gol de finanţare pe bugetul de pensii, care, cel puţin anul acesta, nu are resurse de a fi finanţat. Celelalte taxe sau impozite, cu excepţia renunţării la 3% pentru microîntreprinderi şi a taxei pe fast-food, nu vizează businessul şi nici banii care circulă. Că nu vizează afacerile (ca să rămânem la echilibristica ferită de brânciuri) este bine, că nu vizează banii care circulă nu e chiar aşa. E drept, taxele locale şi de proprietate în România sunt mici, prea mici, iar majorarea lor este necesară.
Ar pune o responsabilitate mai mare pe proprietate şi le-ar corela cu preţul de piaţă, ceea ce sună bine. În plus, ar fi o performanţă a sistemului fiscal să scoată ceva coerent din asta. De aici la impozitarea pe avere este însă un pas uriaş în direcţia greşită. Această idee, care spre deosebire de precedenta, nu aparţine Finanţelor, ci populismului din PSD, e, pe de o parte, inaplicabilă, pentru că presupune o sinteză informaţională nerealizabilă la fisc cu logistica actuală, pe de altă parte, abuzivă. Ea vine încercând să răspundă unei frustrări naţionale de înţeles în legătură cu justificarea şi provenienţa averilor. Dar nu este treaba fiscului de a pseudoremedia o situaţie pe care nu a rezolvat-o justiţia. În plus, atacând averea, se impozitează injust eventuale venituri deja impozitate - sau se renunţă complet la prezumţia de nevinovăţie în privinţa provenienţei lor. Cu taxa de lux e altceva. Impactul ei ar fi limitat atât în ceea ce ar însemna venituri colectate, cât şi în ce priveşte aplicabilitatea, dacă nu se va contamina de taxa pe avere, ceea ce, dacă se ţine cont de vechiul proiect de lege, e puţin probabil. În schimb, taxa pe fast-food pluteşte într-o distrugătoare confuzie. Ar trebui să se aplice la toate produsele alimentare care nu sunt proaspete (salata şi apa ar rămâne netaxate), ceea ce ar însemna o taxă mascată pe consumul alimentar.
Dar pentru a fi gestionată de Ministerul Sănătăţii, ar trebui să aibă o justificare punctuală profilactică, după exemplul altor ţări, unde a fost introdusă cu mai mult sau mai puţin succes, sau al taxei de viciu de la noi (destinaţie clară pentru utilizarea banilor, profilaxie punctual delimitată). În formula propusă, surâde mai degrabă Ministerului de Finanţe, pentru că i-ar face treaba pe care încearcă să o evite: majorarea TVA, pentru a avea venituri certe. Oricum, în partea a doua a acestui an, vom relua cu toţii această discuţie legată de venituri. Cu toate că este suficient pentru acest an să crească doar taxele pe proprietate şi, în rest, să intrăm într-un moratoriu fiscal, până când vremurile vor fi mai bune pentru a relua o discuţie pusă, după cum se vede, complet greşit şi păgubos în legătură cu taxele şi impozitele româneşti, unde stufărişul creat de sistemul fiscal este, uneori, mai des şi sufocant decât taxele însele. //
