Pe aceeași temă
La începutul săptămânii decisive, nu ştiu la ce lucrează premierul desemnat Lucian Croitoru, dar, dacă este programul de guvernare, e inutil. Şi nu pentru că nu ar avea şanse să treacă orice program şi orice guvern prin parlament, ci pentru simplul motiv că acest program este făcut, parafat, ştampilat şi are bunul de tipar dat de FMI.
Pe undeva înţeleg relaxarea lui Klaus Johannis, premierul agreat, atunci când vine vorba de guvernare. Guvernul său ţine de negocieri politice, în timp ce programul se face în proporţie de cel puţin 50% prin copy–paste. Îi dăm şi sursele: acordul cadru stand by cu FMI şi Prima Evaluare în cadrul Acordului Stand-By, Solicitare de Derogare pentru Neîndeplinirea Criteriului de Performanţă şi Solicitare de Modificare şi Stabilirea de Criterii de Performanţă (majusculele aparţin traducerii semioficiale), întocmit de Departamentul european şi aprobat de Asiam Husain şi Poul Thomsen. (Da, este fostul negociator pentru relaţia cu România de pe vremea guvernelor Vasile şi Isărescu, personaj celebru şi se pare atât de bun cunoscător al României de atunci şi acum, încât ar fi o excelentă propunere de prim-ministru.)
Program de guvernare, aşadar, avem, pentru că ambii candidaţi au anunţat – direct, Lucian Croitoru sau prin sprijinitorii politici, Klaus Johannis – că nu se pune în niciun caz problema abandonării acordului cu FMI, asta chiar dacă liberalii lasă să se înţeleagă prin voci secundare din partid că ar fi şi alte soluţii dincolo de FMI. Spun asta, dând citate depăşite fie din Stigliz, fie din populara şi greşita literatură anti-FMI, care a făcut furori în mediile de stânga, mai demult. Dar să revenim la program, aşa cum va arăta el indiferent de guvern - de fapt, singura condiţie este să avem un guvern –, cu copy-paste. Să începem cu restanţele de anul acesta. Prima ţine de reducerea cu 0,3% a cheltuielilor cu salariile (prin concediile neplătite, o chestiune rămasă complet în coadă de peşte). Apoi, o reducere în cheltuielile de capital (asta chiar e simplu, din păcate) şi cheltuielile de achiziţii, bunuri şi salarii, ceea ce e dificil pentru un guvern care abia se instalează. Oricum, fără prima chestiune, acestea sunt amănunte. Urmează legea pensiilor, care este o nucă foarte tare şi e bine să scape de contextul electoral pentru că divergenţa referitoare la legarea punctului de pensie doar de salariul mediu sau de creşterea înjumătăţită a salariului mediu şi inflaţia, cum propune actualul proiect, este una fundamentală. Sindicatele şi PSD susţin prima variantă, dar e nevoie de puţină luciditate postelectorală pentru a înţelege că ea nu mai este valabilă în actualul context bugetar, de vreme ce numai anul acesta este nevoie de un transfer de 2 miliarde de euro pentru bugetul de pensii, bani care se vor lua uşor de la investiţii, unde, oricum, nu erau folosiţi.
Chestiunea pensiilor parlamentarilor e o nimica toată pe lângă această chestiune, ca să nu mai punem la socoteală enormul coeficient electoral al vârstei de pensionare. Chestiunea e că legea va trebui votată până la final de an, ceea ce cred că va fi imposibil în actualul context politic, şi o derogare de 2 luni e absolut necesară. În aceste prime luni ale anului viitor, trebuie închisă problema Legii unice de salarizare, cu o serie de disfuncţionalităţi, dincolo de nemulţumirile produse. Până la finalul lunii noiembrie, trebuie prezentată (atât scrie în acord, „prezentată“, nu se solicită aprobarea până la data aceasta) Legea responsabilităţii fiscale şi mi-e greu să cred că vreunul dintre cei trei premieri – cel demis, cel nominalizat, cel dorit – se ocupă de această chestiune acum. Şi aceeaşi situaţie şi pentru bugetul pe 2010, chiar dacă pentru aceasta avem în mare parte liniile stabilite. Nu şi măsurile, dar aici şi numai aici, în măsuri, contează persoana premierului, rapiditatea cu care ia decizia, fermitatea, echipa şi în primul rând sprijinul politic care să nu-l dea jos după primele valuri.
În nucleul său cel mai dur programul (adică acordul) prevede raţionalizarea structurii instituţionale a sectorului public; economii la pensii generate de lărgirea bazei de contribuţie în baza noii legi a pensiilor şi printr-o mai bună direcţionare a pensiilor de invaliditate şi a pensionărilor anticipate; economii generate de mai buna direcţionare a programelor de asistenţă socială şi de consolidare a celor peste 200 de ajutoare sociale; limitarea cheltuielilor prin îngheţarea salariilor, a pensiilor, a cheltuielilor cu bunurile şi serviciile şi a anumitor transferuri pe parcursul lui 2010; reevaluarea impozitelor şi taxelor pe proprietate şi majorarea accizelor la tutun şi carburanţi.
În consecinţă, tot ce contează nu este nici „limba FMI“, nici carisma unuia sau a altuia, ci simpla capacitate de a lua decizii. Pentru asta e nevoie „doar“ de o echipă competentă şi sprijin politic, pentru a nu transforma administraţia într-o teză de doctorat.
