Pe aceeași temă
În zilele în care directorul general al Fondului Monetar Internaţional se afla la Bucureşti, organizaţia pe care o conduce revizuia în sens pozitiv datele de creştere economică globală spre 4,1%, cifră care oglindeşte doar parţial economiile care ne interesează. Şi asta pentru că creşterea vine mai ales din zonele emergente şi mai puţin din Europa, principalul nostru partener comercial şi investiţional. Mai mult, pentru zona euro, revizuirea este în jos, de la 0,9 la 0,8% pentru anul acesta, şi chiar dacă modificarea este mică, este una dintre veştile proaste ale acestei perioade. Economia României nu are capacitatea de a se mişca fără un puternic impuls din partea zonei euro. De fapt, acest impuls este singurul motor de creştere posibil şi de altfel cel mai sănătos. Dominique Strauss Kahn comenta indirect la Washington aceste date ca fiind rezultatul programelor de stimulare lansate de diverse state şi mai puţin o reluare a cererii, iar referinţa era mai ales la economiile euro şi la cea americană.
Tabloul este, de fapt, foarte clar. Paşii mici pe care îi fac economii ca Germania sau Franţa ţin aproape exclusiv de stimuli, paşii mai mari ai Americii de stimuli lansaţi cu 6 luni înainte şi de un dinamism al pieţei tradiţional, iar paşii mai mari ai Chinei de o cerere uşor stimulată. Situaţiile sunt diferite, iar metodele nu pot fi replicate cu succes dintr-o zonă economică în alta. Dar verdictul destul de sumbru, cel al convalescenţei economiei mondiale, ne priveşte direct. De altfel, la Bucureşti, Dominique Strauss Kahn n-a vorbit de stimuli, pentru că, pe de o parte, nu putea vorbi de ceea ce nu există, pe de altă parte, pentru că programul pe care îl conduce presupune cu totul altceva: reduceri de cheltuieli publice, diminuarea ponderii acestora în PIB, restructurarea legilor salarizării şi pensiilor. Se pune atunci întrebarea de ce, dacă alţii vorbesc de stimuli, noi să avem nevoie de Fond pentru reduceri de cheltuieli?
Prezenţa directorului general la Bucureşti a readus aceste întrebări care nu sunt deloc retorice, dar ţin de o anumită ideologie a statului intervenţionist. Răspunsul ţine însă de niveluri diferite de abordare. Dacă în mai toată Europa avem o criză economică la care statul încearcă să reacţioneze, în România avem o criză a statului pe care criza economică a agravat-o. Pentru o eventuală reacţie la criză, avem nevoie de reaşezarea statului în dimensiunile sale normale şi funcţionale. Din păcate, această misiune e chiar mai grea decât ieşirea din criză. De ce, atunci, avem nevoie de FMI, de vreme ce, în fond, ne trebuie „simple“ reduceri de cheltuieli? Statul român are o tentaţie expansionistă. Ţine de tradiţia politică moştenită defectuoasă. Clasa politică înţelege economia în prea strânsă legătură cu statul, iar această legătură este una de subordonare şi control, nu o simbioză. Inclusiv implanturile străine se adaptează şi preiau acest mod de raportare, care face apoi ca statul să aibă nevoie de un aparat masiv de funcţionare. Atunci când tradiţia, ideologia şi interesul fac ca structura statului să fie nefuncţională, există puţine resurse interne de modificare, iar impulsul trebuie să vină din altă parte. Acesta este rolul Fondului, la noi, şi poate mai puţin de a pune la dispoziţie un împrumut pe care îl vom cheltui mai mult sau mai puţin în interesul public.
Pentru România, FMI a fost, cel puţin în aceleaşi proporţii cu UE, principalul reformator al statului şi al economiei. De la programul de privatizări şi restructurări masive, din 1999, la restrângerea cheltuielilor publice şi legile pensiilor şi salarizării, toate acestea nu au venit dinspre elita politică, ci mai degrabă în ciuda intereselor clasei politice. De aici şi dificultăţile cu care s-au făcut toţi aceşti paşi. În afară de expertiză, este nevoie de interes şi voinţă politică. Atunci când un guvern propune scăderi de venituri într-un sector public, indiferent de dimensiunea lui, scăderi care coinicid cu o criză economică, adică cu restrângerea oportunităţilor în piaţă, voinţa politică este necesară, dar nu şi suficientă. Ingredientul lipsă nu-l poate oferi FMI, dimpotrivă, prezenţa Fondului discreditează demersul din motive ideologice, pe care guvernele mai mult le susţin decât le combat. Este vorba de credibilitatea demersului. Guvernul Boc are, din această perspectivă, o problemă care se traduce printr-o solidaritate reală şi transparenţă eficientă. Solidaritatea este grevată fatal de scandalurile care apar mereu cu directori din sectorul public, care nu sunt atinşi de reformismul propus, pentru că sunt protejaţi politic sau de numirile stric clientelare, tot mai bizare, care au loc atunci când restul posturilor sunt blocate.
Lipsa de transparenţă este o boală deja clasică pentru aproape orice contract public, fie că este vorba de avioane F16, fie de licitaţii pentru drumuri. Fără aceste ingrediente, sprijinul FMI este insuficient, iar reforma statului va întârzia. Criza nu este decât fundalul pe care se desfăşoară tot acest scenariu. Un scenariu de contrast. Odată cu ieşirea din criză, contrastul se va estompa, iar statul va reveni la vechile lui obiceiuri expansioniste. Din această perspectivă, faptul că economiile vestice încă nu au ieşit din criză este, pe cât ar părea de cinic, oportunitatea care ni se mai oferă. Asta, dacă nu cumva actualul guvern îşi va fi compromis, prin greşelile comise, toate şansele. //
