Reformismul romanesc: trecut, prezent, viitor

Alegerile bat la usa, iar situatia politica din tara este mai confuza ca niciodata. Putem sa inventam, pentru confortul nostru psihologic, o naratiune analitica edificatoare, clarificatoare si care, in acelasi timp, sa se termine cu un happy-end? Categoric da. Nu numai ca putem, dar o si meritam din plin.

Reformism si dezamagire

Sa incepem cu inceputul. Sa accep­tam ipoteza de lucru ca istoria postco­mu­nista a Romaniei poate fi citita ca istoria clivajului intre doua forte. Pe de o parte, un segment social reformist, adept al unei rupturi radicale cu trecutul, activ ci­vic, prooccidental, cu tendinte mai mult prin­cipiale decat pragmatice si avand o de­finitie mai generoasa a "binelui public". Pe de alta parte, un alt segment, definit mai degraba prin opusul acestor trasaturi, coa­gulat intr-o entitate sociala polimorfa si extrem de influenta, numit, in lipsa unui temen mai bun, "sistemul". Intre "refor­ma­tori" si "sistem" sta "majoritatea" - o zona gri, masa de manevra impinsa de ener­gii­le degajate de cei doi poli. Daca sistemul are o relativa disciplina si o ierarhie rein­­ta­rite de exercitiul controlului asupra tarii, seg­mentul reformist a fost si ramane de­struc­turat si eterogen. Intelectualii si, in special cei publici, alcatuiesc partea sa cea mai vizibila. Dar toate paturile sociale si profesionale si toate generatiile sunt re­pre­zentate in el, fara a fi insa unite de vreo retea sau formula institutionala. Ca pa­ranteza, sa notam conjunctura ca isto­ri­cii viitorului vor confirma ca reformisti au exis­tat si in locuri neasteptate precum ser­vi­ciile secrete si reteaua sociala a fami­lii­lor nomenclaturii si ca au avut dupa 1989 un notabil impact pozitiv asupra tranzitiei. Dupa cum aceiasi istorici ne vor confirma ca personaje consacrate ca disidenti au avut, de fapt, dupa 1989, un impact ne­ga­tiv. Pe scurt, reformismul romanesc are o for­mula complicata. Dar aceasta este o alta discutie, delicata, dar mai putin con­tro­versata decat cea care urmeaza in con­ti­nua­re. Sa revenim la subiect.

Daca existenta unui segment social re­formist este o constanta a vietii politice ro­ma­nesti, tot o constanta este si impotenta si ineficienta sa. Reformismul romanesc func­tioneaza in cicluri de entuziasm exal­tat si dezamagire. Rezultatul: istoria sa este o lista de dezamagiri. De la dezastrul din 1990 pana la disperarea de dupa ale­ge­rile locale din 2008 si trecand prin de­pre­siile provocate de guvernarile 1996-2000 si 2004-’08, mentalul colectiv al re­for­mismului romanesc este perpetuu trau­ma­tizat de disjunctia dintre realitate si idea­luri, dintre vointa si putinta. Azi, pusi in fata unui nou moment electoral, pericolul ca reformistii sa repete trecutul este evi­dent: aceeasi lipsa de discernamant stra­te­gic in exaltarea principiilor morale, ace­easi convingere ca totul se poate rezolva pe cale pur politica, aceeasi fixatie pe as­pec­tul electoral al procesului politic si ace­easi incapacitate de a privi competitia elec­torala in contextul mai larg al unei stra­tegii si constructii institutionale pe ter­men mediu si lung. Poate fi facut ceva pen­tru a preintampina intrarea intr-un nou ciclu al dezamagirii? Totul depinde de neutralizarea efectelor celor trei erori ma­jore ce stau la radacina acestor atitu­dini si implicit la baza esecurilor sale recu­ren­te: eroarea in identificarea adversa­ru­lui, eroarea strategica si eroarea logis­ti­ca.

Trei erori

In majoritatea timpului, reformistii ro­mani au identificat gresit adversarul si s-au concentrat pe tinte false. Ei au pierdut me­reu din vedere ca politicul si discursul pu­blic sunt doar varful aisbergului. A con­cen­tra toate fortele asupra lor, in vreme ce baza economica, institutionala si mass-media raman intacte si opereaza nein­gradit, apare, retrospectiv privind, drept o naivitate. Este ca si cum grosul armatei reformiste a fost angajat continuu intr-o lupta pe un front diversionar. Fie ca a fost FSN sau PDSR sau entitatea trans­par­tinica PSD-PNL, fata politica a "sis­te­mului" i-a fascinat. Dar adversarul real a fost, de fapt, tot timpul, un imens angrenaj social: un aliaj de structuri administrative, de aranjamente interpersonale, cu sorgin­te in ierarhia comunista, si de combinatii le­gate de zona serviciilor secrete, imple­ti­te toate in reteaua sociala si institutionala adiacenta.

Istoria politica a Romaniei postcomu­nis­te este de fapt evolutia acestei entitati sociale proteice. Ea se scrie ca o nota de subsol la luptele sale intestine, la crizele si reactiile sale de autoaparare, la ger­mi­na­rea si devorarea liderilor alesi sa-i re­pre­zinte interesele si mai ales la coop­ta­rea reformismului si manipularea acestu­ia. Este naiv sa crezi ca un asemenea orga­nism social formidabil ar putea fi distrus sau restructurat printr-un soc electoral sau o simpla schimbare de configuratie po­li­tica. Un sistem social de acest fel nu poate fi dovedit decat de alt sistem social, un antisistem, capabil sa-i faca fata pe toate planurile.

Vedem cum, din eroarea de diagnos­tic, decurge eroarea strategica. "Sistemul" nu poate fi infrant prin acte de gherila po­litica si cu atat mai putin daca baza sa de putere ramane intacta. El trebuie con­frun­tat cu un "antisistem": putere contra pu­te­re. Dar reformistii nu au imaginat nicio­da­ta o stategie prin care sa controleze cu adevarat punctele nodale prin care cir­cula puterea economica sau autoritatea institutionala a tarii. Se spune ca diletantii discuta strategie, profesionistii resurse si logistica. Reformismul romanesc nu a in­­teles niciodata decalajul intre obiectivele sale si resursele pe care le are la dispo­zi­tie pentru atingerea lor. Naivitatea cu care s-a putut crede in anii ’90 ca Levia­tanul postcomunist poate fi invins prin bune intentii si retorica bine tintita avea circumstante atenuante. A manifesta azi aceeasi naivitate este cu totul altceva. Cum poti sa reconfigurezi ordinea institu­tio­nala in favoarea ta, cand imaginea ta despre reforma este un proces prin care te speli pe maini de parghiile institutionale si le arunci intr-un spatiu al neutralitatii? Cum poti sa construiesti antisistemul, daca nu iti pregatesti si aliniezi resursele umane la startul ocuparii posturilor cheie, nu detii controlul niciunei organizatii me­dia si nu ai nicio baza economica serioa­­sa pe care sa te sprijini la bine si la rau?

Pe scurt, chiar si daca ar fi identificat co­rect parametrii strategiei, reformismului romanesc i-ar fi lipsit resursele necesare punerii in practica a acestei strategii. Re­zul­tatele ultimilor 18 ani de eforturi sub sem­nul acestor trei erori sunt bine cu­nos­cute. Si totusi, cauza nu a fost pierduta cu totul. Atunci cand nimeni nu se mai as­tepta, o conjunctura favorabila a fost crea­ta de doi factori.

O noua conjunctura

In primul rand, a fost o schimbare de per­spectiva ce a neutralizat prima eroare. Fie ca a fost vorba de un accident (o lupta intestina a scapat de sub control), fie ca a fost vorba de o reala convertire la refor­mism, "fronda Basescu" si conflictul sau cu elita "sistemului" au transformat radical dinamica politica a tarii. Pentru prima data apele au inceput sa se separe. Cine poate sti cum a inceput totul si care au fost intentiile lui Basescu? Ceea ce stim sigur este ca rezultatul a fost un "sistem" expus vederii generale in toata splen­doa­rea sa. Atentia publica s-a mutat de la varii excrescente si emanatii ale "sis­te­mu­lui" la "sistem" in sine. Nu Iliescu, nu Pa­tri­ciu, nu Securitatea, nu Tariceanu, Vadim sau Nastase, nu PNL sau PSD, ci "sis­te­mul ticalosit" a aparut ca problema numa­rul 1 a tarii in constiinta publica.

Al doilea factor a fost unul ce tine de schimbarea sociala ce a modificat lucru­ri­le in zona resurselor si logisticii. Treptat, apa­re o patura sociala mai putin vulnera­bi­la economic, exasperata de degradarea publica si civica generate de guvernarea prin "sistem". O noua generatie reformista se apropie de maturitatea politica, eco­no­mi­ca si intelectuala. Creste puterea refor­mis­tilor, influenti prin propriile lor firme, in administratii sau in corporatii. Creste in­fluenta in mass-media a noii generatii de pro­fesionisti. Pentru prima data dupa 1989 reprezentantii "sistemului" in discur­sul public, numiti ironic "tonomate" si "guru", isi vad profesionismul si legitimita­tea contestate serios.

In concluzie, place sau nu, fapt este ca, deliberat sau prin accident, Traian Ba­ses­cu si PD-L au creat posibilitatea coa­gu­­larii curentelor reformiste intr-o struc­tu­ra apta sa puna probleme "sistemului". Iar aceasta s-a intamplat intr-un moment in care fortele care alimenteaza aceste curente incep sa creasca si sa se re­gru­pe­ze. Este un proces difuz si sinuos, dar directia sa generala este clara. Virulenta reactiilor este un semn ca aceste evolutii sunt percepute ca o amenintare serioasa. Pe scurt, fortele capabile sa aduca ceva nou incep sa se coaguleze. Nu inseamna ca vor si reusi sa transforme PD-L si cu atat mai putin ca vor invinge. Dar pentru prima data in aproape 20 de ani, con­frun­ta­rea dintre reformisti si "sistem" nu mai pare atat de asimetrica.

Ce-i de facut?

Daca lucrurile stau cum sunt prezen­tate mai sus, totul revine la o chestiune de strategie. Cateva chestiuni sunt evi­den­te in aceasta privinta. Totusi, merita rea­mintite pentru ca nu intotdeauna ceea ce a parut evident tuturor a fost evident si pentru liderii reformisti. Desi victoria in ale­geri este de o importanta covarsitoare, nu trebuie uitat ca ea este doar o prima conditie, minimala, pentru pasii urmatori. Victoria politica se va disipa, daca nu este urmata de miscari decisive si pe alte planuri.

De pilda, urmand logica de mai sus, s-ar putea spune ca reforma institutionala trebuie sa fie precedata de trecerea de la un control nominal la unul real al insti­tu­tii­lor tarii. Nu poti face schimbare institu­tio­na­la cu oamenii sistemului pe post de agenti ai schimbarii. In mod similar, pen­tru a consolida baza economica a miscarii reformiste, o strategie de favorizare fara re­zerve a agentilor economici, a antre­pre­no­rilor si firmelor controlate de reformisti este o prioritate. Suna ca o erezie econo­mi­ca? Este. Dar - ar putea spune cineva - cei care obiecteaza ar trebui sa vor­beas­­­ca intai cu patronii "sistemului" si sa le explice lor, inainte de toate, cum vine cu eco­nomia de piata. In sfarsit, nu poti duce lupta mai departe fara a avea o baza solida in mass-media.

O dilema

In toata aceasta discutie despre refor­ma romaneasca sta implicit ideea ca ar fi util cauzei reformismului daca expo­nen­tii sai in discursul public ar fi mai reti­nuti in exaltarea registrului moral si si-ar concen­tra mai mult atentia pe aspectele strate­gi­ce si institutionale. In plus, liderii de opi­nie ai miscarii reformiste ar face un mare bine cauzei daca ar renunta la standar­de­le si asteptarile politice nerealiste. Este evi­dent ca PD-L este un vehicul politic im­per­fect atat institutional, cat si uman. Dar asta este! Daca puristii ar fi creat in toti acesti ani un vehicul politic viabil ar fi fost alt­ceva. Dar n-au facut-o. In cel mai bun caz, au stat pe margine si s-au lamentat. Asa ca acum au de ales. Sau stau pe mar­gine in continuare si contribuie cu retorica lor la repetarea ciclurilor anterioare de esec si dezamagire, sau se pun la treaba si construiesc ceva cu materialul clientului oferit de PD-L. Este clar: PD-L nu va fi in acest ciclu electoral partidul ideal. Dar asta stim deja. Depinde insa de reformisti daca in anii ce urmeaza vor merge in directia acestui ideal sau nu.

In ecuatia politicii romanesti este usor sa emiti de pe tusa opinii indignate si deza­magite despre "trocurile politice" sau "lipsa de personalitate si identitate a PD-L". Este altceva sa intervii practic si sa contribui la dezvoltarea doctrinei sau sa te implici in viata si lupta de partid aratand ca intelegi ce inseamna practic distanta de la vorba la fapta. Este foarte bine ca cineva sa se specializeze in a adu­ce constant aminte, de undeva de sus, de standarde morale si de idealuri de perfectiune politica. Dar, uneori, prea mult dintr-un lucru bun strica. Reformis­mul romanesc sufera de o inflatie de con­stiinte morale si de o penurie de agenti politici competenti. Pe scurt, exponentii publici ai reformismului sunt in fata unei dileme: sau continua sa tot vorbeasca de­spre reforma in termeni nerealisti, pa­sand, totodata, responsabilitatea in bra­te­le celor din jur, sau isi asuma responsabili­ta­tea unor roluri, decizii si actiuni con­cre­te, cu toate costurile si riscurile inerente.

Cealalta dilema

Reformismul romanesc are si o alta di­lema, mai profunda. Nu incape indoiala ca "fronda Basescu" a produs o nisa in "sistem". Se vede cu ochiul liber ca refor­mis­tii au ocazia sa profite, regrupandu-se si utilizand oportunitatile create de aceas­­ta defectiune neasteptata, pentru a-si crea o baza reala de putere. Isi dau ei sea­ma de asta? Pot sa o faca? Greu de spus. Ceea ce este clar este ca o oare­ca­re schimbare de raporturi de forte s-a pro­dus in societatea romaneasca. "Sistemul" a incercat sa-i anihilieze pe cei ce au par­ti­cipat la "fronda": suspendarea prese­din­te­lui, eliminarea platformistilor din PNL, mar­ginalizarea PD-L, izolarea si incerca­ri­le de a-i dezbina pe liderii PD-L, presiu­nea asupra ICR, GDS si Comisiei Tisma­nea­nu sunt cateva exemple. Cu toate aces­tea, nu a reusit stoparea insurgentei antisistem. Ceea ce "sistemul" realiza aproape fara efort cu cativa ani in urma se dovedeste imposibil acum. "Fronda" nu invinge, dar nici nu este invinsa.

Si aici intervine elementul cel mai in­te­re­sant. Pe toate canalele este insinuat acum Planul B. "Marea Impacare": oferta de recooptare in "sistem" a liderilor insur­gen­tilor. Conform lui, elitele celor doua parti ar trebui sa isi dea mana peste capul majoritatii si sa-si imparta beneficiile mulgerii tarii si bugetului european prin mecanismele validate de timp ale "sis­te­mu­lui". Eventual, capetele catorva lideri, eliminati, ar fi pretul pacii sociale oferite tarii si viitorului Romaniei. PD-L iese din izolare si totul revine la "normal". Poporul va respira fericit, scapat de turbulentele "scandalagiilor", in tara va fi "liniste", mo­nar­hia va veghea ca accidente de tipul Ba­sescu sa nu se mai repete si toata lumea va fi bine.

Planul B implica o observatie si o di­le­ma. Observatia este ca insusi faptul ca a fost pusa in circulatie aceasta oferta ara­ta ca "sistemul" pare sa nu mai sta­pa­neas­ca situatia ca altadata. Liderii refor­misti realizeaza astfel ca prin PD-L si Ba­ses­cu s-ar putea sa aiba totusi in mana o carte tare. Pe de alta parte, pentru aceiasi lideri, imaginea idilica a societatii roma­nesti pacificate si confortul psihologic su­gerate de "Marea Impacare" sunt foarte ten­tante. De aici o dilema: ce-i de facut? Mergem inainte pe calea constructiei unei baze de putere alternative? Sau ba­tem palma? Aceasta-i intrebarea. Istoria reformismului romanesc post-1989 si vii­torul sau se concentreaza acum in aceas­­ta dilema.

Un final fericit

Ajuns in acest punct, cititorul se va in­­treba: unde este promisul happy-end? Ras­punsul este: in viitor. Intotdeauna pu­tem imagina un viitor fericit. Confruntati cu dilema, liderii reformismului romanesc o vor lua pe cai diferite. Unii vor bate pal­ma. Altii vor refuza indignati oferta. Toata lumea va fi insa fericita cu alegerea. Primii, pentru ca se vor autoconvinge ca se afla intr-o machiavelica misiune de "re­for­mare a sistemului din interior" si pentru ca, printre picaturi, vor imbina utilul cu pla­cutul bucurandu-se de beneficiile mate­ria­le si politice ale pacii cu "sistemul". Ceilalti pentru ca se vor putea abandona, in sfar­sit, fara constrangeri practice, ocupatiei lor favorite: exercitarea publica a capa­ci­ta­tii de a fi indignati si dezamagiti - folo­sind ca tribuna, evident, canalele mass-me­­dia puse cu gratie si generozitate la dispozitie de "sistem". Si unii, si ceilalti vor fi usurati ca au scapat de incertitudinea unei lupte cu final deschis si de epuizantul efort de constructie institutionala si politica pe care altfel ar fi trebuit sa le gandeasca si coordoneze. Oamenii sistemului vor fi si ei fericiti. Si fericit va fi si poporul: in tara va fi "liniste", la televizor vor curge distrac­ti­ve emisiuni reformiste pline de diatribe la adresa politicienilor si partidelor politi­ce, iar pensiile, ajutoarele sociale si pa­che­tele cu atentii electorale vor veni la timp - si corelate la inflatie -, prin grija si de­dicatia fata de cauza nationala a noului establishment rezultat din Marea si Isto­ri­ca Reconciliere Nationala din 2008.