Relaţia cu FMI: contextul strică textul

Neîncrederea FMI vine din comportamentul public de până acum al liderilor USL, care nu sunt deloc convinși că soluțiile existente sunt cele dezirabile, dar nu prea au ce face, și din tonalitatea isterică a politicii românești, care împinge inevitabil economia pe un plan secund.

Relația cu Fondul Monetar Internațional în­ce­pe să fie tot mai mult testul de maturitate al guvernelor României. Și, ca la bacalaureat, mi­za este să treci, să iei cinci, nu să performezi. E drept, în ultima perioadă s-au luat și niște note mai bu­ne, cu eforturi enorme în­să și costuri pe măsură pen­tru so­cietate și clasa politică. Pe de altă parte, faptul că există o continuitate în po­li­tica gu­ver­namentală a aces­tui an, deși avem deja trei guverne di­fe­rite, e de salutat. Faptul în si­ne e de salutat, motivul pen­tru care se întâmplă asta, mai puțin: in­ca­pa­citatea de a veni cu formule noi, propuneri vi­a­bile, alternative la vechiul model propus de FMI, acela al echilibrării cu orice preț a de­fi­citului bugetar și un control cât mai riguros al companiilor de stat (prin management pri­vat și privatizări/listări), al pierderilor. Aceste al­ternative erau așteptate de la Guvernul Pon­ta și, cel puțin în ceea ce mă privește, nu pen­tru că politica FMI nu mi se pare justă, ci pen­tru că în opoziție Ponta & co. au criticat în per­manență acordul dacă nu pe fond, ca acum doi ani, pe formă în ultima perioadă, cu un amestec de discurs etatist și naționalist. De altfel, linia a doua a USL a lăsat nuanțele la o parte, a apăsat pedala naționalist-etatistă până la fund, a dat de pământ cu toate pri­vatizările, a râs de ideea listării pe bursă a com­paniilor energetice și a mi­nimalizat strategia de a ale­ge manageri privați.

Odată ajunși la putere, cu un mi­nistru de Finanțe, Florin Geor­gescu, dacă nu „tatăl și ma­ma“ ai acordului, oricum ru­dă apropiată, tonul critic s-a redus. La negocierea avant la lettre din mai, miza a constat în acceptarea plății salariilor majorate în sectorul public și a eșalonării pen­tru contribuția pensiilor încasate ilegal. Poate de aceea, nu s-a schimbat nicio literă din acord și nicio altă propunere nu a ajuns să se discute serios. Era prea devreme, se putea spu­ne, noua echipă abia se constituia. Acum, în august, când guvernul a ajuns la cele o su­tă de zile de când este în funcție – perioadă de grație pentru a înțelege ce se întâmplă și a nu mai da vina pe fostul guvern –, ne­gocierile puteau aduce în acord ideile noi și vi­ziunea proprie USL manifestată vehement în opoziție. Cu atât mai mult cu cât Victor Ponta a ținut să anunțe în plină criză politică, chiar de la guvern, o serie de măsuri, ca și cum ele ar intra deja în vigoare, într-un stângaci efort de a arăta că guvernul lucrează. Măsurile, une­le binevenite, sunt departe de a constitui un program și vin mai ales datorită pre­o­cu­pării secretarului de stat de la Finanțe, Liviu Voi­nea, de a găsi ceva stimuli pentru o eco­nomie mai mereu neglijată: plata TVA la în­ca­sarea facturii, stimuli pentru angajarea de șo­meri. TVA la alimente micșorat este altceva, o eternă himeră bugetară pentru toate gu­ver­nele României, care nu va fi acceptată până când structura bugetară nu se va reechilibra. Adică până atunci când TVA nu va mai ocupa mai bine de un sfert din venituri și, mai ales, când ponderea alimentelor nu va mai fi atât de ridicată în coșul de consum. Sigur că aici vorbim de un cerc vicios: acest TVA va avea această pondere atât timp cât structura con­sumului va rămâne așa; va rămâne așa până când noi stimuli sau bani vor schimba struc­tura consumului. Marele eșec al negocierilor de acum îl reprezintă împingerea TVA-ului la facturare pentru anul viitor. Propunerea este clar și explicit motivată economic de Liviu Voi­nea, în consecință, refuzul este unul politic. În­grijorarea Fondului transmisă public pre­șe­din­telui interimar înseamnă, de fapt, că orice schimbare structurală într-un acord care și așa se mişcă greu din cauze politice nu prea poate fi acceptată. Ceea ce guvernul a pierdut acum (și nu știu dacă va mai regăsi vreodată) este încrederea că este convins de beneficiile propunerilor din acord. Scepticismul Fondului vine nu atât din întârzierile din calendarul de listări sau de angajarea managerilor privați. Par­te din întârziere vine din schimbarea ra­pidă de guvern, cu consecințele birocratice care decurg de aici. Neîncrederea vine din com­portamentul public de până acum al li­derilor USL, care nu sunt deloc convinși că soluțiile existente sunt cele dezirabile, dar nu prea au ce face, și din tonalitatea isterică a politicii românești, care împinge inevitabil eco­nomia pe un plan secund. Contextul politic și social în care guvernul a intrat aproape ne­forțat, dar care îi ocupă tot timpul ridică sem­ne de întrebare Fondului, și nu textul propriu-zis al acordului. Uneori însă, aceste elemente de context pot altera un text mai degrabă bun.

În ceea ce privește amânarea mecansimului de coplată, avem mai degrabă o abordare realistă. Cine și l-ar fi asumat înainte de ale­geri? Politica de sănătate rămâne în con­ti­nuare o bombă cu ceas, care va fi detonată după alegeri. Despre inevitabilitatea unei ex­plozii însă, poate altădată. //