Pe aceeași temă
Povestea acordului cu FMI s-ar putea rezuma simplu. Nu este pentru cine se pregăteşte, este pentru cine se nimereşte.
„S-a nimerit“ ca o bună parte a tranşelor a doua şi treia din acord să fie pentru salarii şi pensii, hai să spunem şi investiţii publice, deşi sunt puţine şanse să avem o creştere la acest capitol, având în vedere provocările pe care le oferă plăţile la zi de la buget. Aşadar, pentru sectorul public. Iar acest împrumut reaşezat repune la rândul lui chestiunea diferenţei de percepţie a crizei dintre sectorul privat şi cel public. În primele 7 luni ale anului nota de plată a crizei s-a simţit doar în mediul privat. De aici au venit 200.000 de şomeri, vreo 90.000 de firme falimentate (e drept, majoritatea aflate pe pierderi, dar şi câteva zeci de mii sănătoase) şi o scădere de venituri semnificativă. În sectorul public, nu am avut aceste efecte: nici concedieri, nici modificări de venituri, nici restructurări. Presiunea creşte pentru asemenea decizii şi întrebarea este în ce măsură guvernul va adopta modificări cosmetice sau ele vor fi substanţiale. Se anunţă zece zile de concedii fără plată, restructurări de agenţii şi concedieri, pentru o reducere de 0,8% din PIB. Aceste măsuri sunt total nepopulare, dar absolut necesare.
Chiar dacă mediul de afaceri este învăţat să se descurce pe cont propriu, atenţia exagerată spre o eventuală reacţie publică minune nu trădează decât rolul pe care o mare parte a societăţii îl acordă statului şi pe care, având în vedere lipsa majoră de resurse, statul nu îl mai poate juca. Se produce tot mai mult o ruptură între sectorul public şi cel privat. O ruptură care, deocamdată, se traduce în efectele dramatice pe care criza le-a avut la nivelul sectorului privat. Partea bună este că polarizarea aceasta poate reduce aşteptările faţă de rolul statului. Şomajul este în 90% din cazuri efectul reducerii de activitate din sectorul privat, reducerile de salarii s-au resimţit doar aici. Mai mult, la începutul anului, motivând cumva necesitatea acordului cu Fondul, oficialii statului, în frunte cu preşedintele Băsescu, explicau necesitatea împrumutului prin îndatorarea pe care o înregistrase sectorul privat. Deficitul de cont curent era în jurul a 12% din PIB, din care aproape 8% aparţineau sectorului privat, asta în 2008, în timp ce, în 2007, ponderea deficitului de cont curent de provenienţă privată era mult mai mare.
Lucrurile s-au schimbat dramatic în 6 luni. Toate aceste calcule şi motivaţii au ajuns să fie total depăşite. Banii Fondului nu mai salvează sectorul public, de vreme ce deficitul contului curent s-a redus spre 6 procente, în timp ce deficitul bugetar se va duce peste 7 la sută. Ce altă dovadă mai clară decât transferul banilor de la Fond direct spre gurile bugetare care susţin aparatul public? Teoria necesităţii acordului cu FMI din perspectiva supraîndatorării sectorului privat a căzut. Rămâne încă o dată să mai salvăm statul. Şi cu această salvare poate aşteptările exagerate în legătură cu rolul statului încep să mai piardă din intensitate.
E drept, formula transferului la buget este de fapt concretizarea unui fapt împlinit. Banii ajungeau oricum în trezoreria ministerului, dar pe o cale mai lungă şi mai scumpi. Din vistieria BNR, pe măsură ce intrau bani de la FMI, ieşeau banii băncilor acumulaţi ca rezerve minime obligatorii. De la începutul anului, la valută au fost reduse peste 3 miliarde euro după unele evaluări, bani care împreună cu celelalte fonduri bancare disponibile au căutat cele mai rentabile plasamente din piaţă. Şi care sunt acestea? Ale Ministerului de Finanţe, prin tituluri de stat şi alte mecansime de împrumut. Statul şi-a finanţat deficitele prin aceste împrumuturi, indirect, aşadar, cu banii FMI. Acum o face direct. Problema nu este metoda, ba dimpotrivă, e mai bine aşa decât prin vechea formulă, ci faptul că nu avem altă soluţie decât aceea de a recurge la surse suplimentare masive de bani şi de a finanţa un deficit care a ajuns la 7,3%.
Se ridică, firesc, mai multe întrebări. La anul, când vom mai avea tranşe de la FMI, tot aşa vom face cu banii? Dar peste doi ani, când nu vom avea această sursă de finanţare la îndemână, ce vom face, vom săpa adânc în datoria publică, singurul indicator la care avem încă un nivel acceptabil, dintre indicatorii de convergenţă? Pentru ca aceste întrebări să nu fie dureroase, restructurările, economiile, modificările salariale din sectorul public devin esenţiale. Şi, odată cu ele, o reconciliere public-privat. Din păcate în jos, ca urmare a crizei, şi nu în sus ca urmare a unei creşteri economice. //
