Pe aceeași temă
Conceptiile in domeniu, care au dominat pana acum si care au impovarat legislatia si practica economica, au adus numai nefericiri economiei si populatiei. Legea falimentului care inca opereaza in Romania este expresia oprimarii creditorilor de catre debitori, si nu a responsabilitatii debitorilor fata de creditori, cum ar fi normal.
Cand Guvernul Vacaroiu a fost, sub presiunea FMI, obligat sa promoveze o lege a falimentului, acesta a imbrobodit-o in asa fel incat nu numai termenul de “faliment” sa nu existe, vorbindu-se de “insolvabilitate financiara”, dar mai ales sa nu se ajunga practic la posibilitatea ca vreo intreprindere de stat, chiar daca falimentara, sa fie si declarata cumva in stare de faliment, cu toate consecintele decurgand din aceasta.
Procedurile juridice prevazute de aceasta lege sunt atat de complicate si reclama atat de mult timp, incat, in baza ei, nu se poate ajunge practic la lichidare.
Ceea ce nu s-a inteles de catre cei ce au elaborat aceasta lege a fost faptul ca, presupunand in cele mai multe cazuri nu doar reorganizari, redimensionari de personal sau reorientari de piete, ci retehnologizari sau chiar integrale schimbari de profil, restructurarile costa bani, uneori chiar bani foarte multi. Bani pe care Romania nu ii are.
Cu bani putini, totul se rezuma la eventuale cosmetizari. Care, neschimband de fapt nimic important, doar irosesc timp si putinele fonduri alocate, complicand si mai tare lucrurile.
Este exact rezultatul nefast al experimentului pe care l-au facut guvernarile Iliescu si nu numai. Dincolo de motivatiile ideologice, politice, sociale sau electorale care au stat la baza acestui nefericit experiment, esecul sau se datoreaza pe fond lipsei de bani, echipele guvernarilor Iliescu neintelegand ca Romania nu a avut, nu are si nu va avea niciodata atatea fonduri pentru a restructura intregul esichier industrial.
Singura solutie era abandonarea - pe baza de criterii sectoriale sau de diferenta de eficienta intrasectoriala - a unei parti a acestui esichier pentru a o putea salva pe cealalta. Nefacandu-se insa asa ceva, de fapt nu s-a restructurat nimic si intregul esichier industrial si-a accentuat declinul si si-a adancit dificultatile.
Ca un vant de schimbare s-ar parea ca bate, chiar daca la presiuni externe, ar dovedi-o faptul ca proiectul de lege inaintat de Guvern Parlamentului ar urmari sa schimbe serios Legea 64/1995 adoptata pe vremea Guvernului Vacaroiu si amendata nesemnificativ doar cu introducerea termenului de “faliment”, dar nu pe fond, pe vremea Guvernului de coalitie taranisto-liberalo-pedist.
Noul proiect de lege vizeaza accelerarea procedurilor de faliment si crearea unui echilibru intre “reorganizarea judiciara” si faliment.
Practic, este vorba de a elimina posibilitatile de a se abuza, precum permite actuala lege, de procedura “reorganizarii” pentru a se tine in viata intreprinderi falimentare. Cifrele spun aproape totul in domeniu. In timp ce Ministerul de Finante cauta banii statului in peste 11.000 de dosare de reorganizare si lichidare, fara mari sorti de izbanda, majoritatea intreprinderilor si societatilor care sunt subiect al acestor cauze continua sa existe si sa toace bani - desigur, bani publici! - la adapostul “reorganizarii”.
Ca procedurile de reorganizare sunt, in coplesitoarea majoritate a cazurilor, doar niste adaposturi o dovedeste faptul ca, din planurile de reorganizare ce au fost prezentate de intreprinderi pentru derularea acestor proceduri, numai 15% au fost confirmate si numai intr-o proportie absolut infima respectivele planuri au fost si duse la bun sfarsit.
Potrivit noilor reglementari, ar urma ca societatile debitoare a caror situatie concreta nu mai permite reorganizarea sa intre direct in faliment, putand fi eliminate daca bunurile lor nu mai pot acoperi cheltuielile administrative.
De altfel, durata reorganizarii este redusa de la 3 ani la 2 ani si, important de subliniat, o serie de masuri ar urma sa vina in intampinarea intereselor creditorilor, abandonandu-se protectia excesiva a debitorilor, precum si in intampinarea cerintei urgentarii procedurilor de instrumentare, judecare si executare silita.
Ar fi adevarate minuni ce ar urma sa fie vazute si in Romania. Totul este sa nu dureze doar trei zile, durata maxima a minunilor in Romania! Atata doar ca sunt cerinte punctuale exprimate de Uniunea Europeana, fara a caror operationalizare nici prin gand nu-i trece acesteia sa crediteze Romania cu calificativul de economie de piata functionala.
Ca ar putea fi totusi vorba de o minune romaneasca ce dureaza doar trei zile o sugereaza faptul ca minunatul nostru guvern - care nu stie sa adopte reglementari decat prin ordonante de urgenta sau prin asumari de raspundere in Parlament - a gasit cu cale ca amendamentele imperativ necesare la Legea falimentului sa fie promovate sub forma unui proiect de lege inaintat Parlamentului.
Altfel spus, pasat Parlamentului, pentru ca, daca va suferi schimbari si prevederi-cheie vor disparea, sa se poata spune Uniunii Europene: “ati vazut ce text serios am propus noi, dar, daca Parlamentul a decis altfel, ce putem face, doar e democratie?!”.
