Pe aceeași temă
Premierul Emil Boc a deschis o cutie imensă a Pandorei atunci când a prezentat principiile Legii salarizării unice. De fapt, pe lângă cele patru pe care le-a prezentat, ar mai fi unul care pare că domină întregul demers: cel al echivalării funcţiilor. Odată eliberată în spaţiul public această chestiune, nu pot urma decât contestări dure. Profesorii au început să se simtă umiliţi când au înţeles că dacă au gradul 1 şi 10 ani vechime câştigă cât un sublocotenent sau muzeograful cât un farmacist, în timp ce medicul primar cât un căpitan, care, la rândul lui, va lua tot atâţia bani cât un artist de operă. Echivalenţele acestea cu siguranţă că nu pot decât să pună întregul demers al legii unice de salarizare într-o lumină proastă.
Această chestiune a echivalenţelor ar presupune acceptarea publică a rolului social al diferitelor profesii şi stabilirea unei ierarhii. Din primele elemente nu rezultă decât că militarii stau destul de bine, dar că echivalenţele pe grade militare sunt nefireşti, nepotrivite şi de neacceptat într-o societate civilă. Chestiunea echivalenţei însă decurge aproape firesc din principiile sistemului unic de salarizare şi, mai exact, din încercarea de a încorpora toţi angajaţii statului sub o lege de salarizare unică.
Există, desigur, asemenea exemple şi în alte ţări europene, dar sofisticarea pe care această lege o introduce o face aproape unică. Legea în sine părea, înaintea elaborării ei, premisa de bază pentru a putea scăpa de cereri de salarizare nerealiste şi de a permite o prognoză bugetară realistă pe termen lung.
Aceste virtuţi şi le păstrează, dar cealaltă faţă a monedei este că stabileşte repere centralizat, administrativ şi cu o uniformitate care nu regularizează, ci inhibă performanţa. Atunci când predictibilitatea salariilor este una certă, avantajul acesta nu se transmite spre alte niveluri. Există, desigur, problemele de raportare specifice sectorului public. Cum se poate stabili salariul corect al unui profesor, dincolo de deciziile administrative, în condiţiile în care piaţa nu oferă informaţiile corespunzătoare?
Situaţia este ca în bancul celebru de pe vremuri: de ce e bine ca în Noua Zeelandă să rămână sistemul capitalist după ce în întreaga lume va triumfa comunismul? Pentru ca să avem nişte repere de preţ... Dacă estimarea preţului corect al muncii profesorului este cu adevărat dificilă, echivalări de genul „acelaşi salariu pentru aceeaşi poziţie la aceeaşi clasificare“ ar trebui să fie evitate. Dar nu sunt, dimpotrivă. Echitatea şi egalitatea par să fie regulile acestei forme de salarizare într-o interpretare prea populistă pentru a mai permite loc performanţei profesionale.
Între principiile salarizării propuse de premier, nu apare niciunul care să facă diferenţa între performanţă şi prezenţă, între valoare şi modestie, între management eficient şi administrare banală. Sistemul propus nu dă voie să apară performanţa în sistem, nu premiază valoarea şi nu stimulează diferenţierea între bun şi rău. Sume pauşale puse la dispoziţia unei instituţii ar permite unui management eficient să premieze valoarea, fără să aştepte normele salarizării. Norme locale, şi nu centrale pentru instituţii, de performanţă şi eficienţă, ar fi mult mai productive decât normele salariale şi ar elimina nivelarea pe care o impun actualele repere. Dar încă suntem departe de o asemenea formulă. Mai mult, după dezmăţul sporurilor, limitarea lor firească la maximum 30% din salariu va face ca orice încercare de diferenţiere să fie inhibată.
E drept, sporurile trebuiau eliminate, pentru simplul motiv că ele au apărut ca un exces sindical într-o perioadă în care statul ca patron s-a dovedit slab. Exemplele oferite – spor de computer sau spor de limba engleză, în situaţii în care exercitarea profesiei era imposibilă fără aceste cunoştinţe – au compromis total sporurile ca atare. Eliminarea lor ar fi fost una dintre cele mai simple şi mai corecte rezolvări ale crizei salarizării, dar ponderea enormă pe care o au acestea în venituri face dificilă rezolvarea chestiunii „dintr-o lovitură“.
La o primă vedere, raportul de 1 la 15 între salariile minime şi salariile maxime pare să fie un principiu sănătos, după cea de acum, când există diferenţe de 1 la 70. Pentru toţi cei care susţin că salariile mari încurajează valoarea şi diferenţele salariale pot susţine performanţa, situaţia de acum este o flagrantă contrazicere. Nu avem nici performanţă, nici valoare în sistemul public, deşi avem salarii mari şi diferenţe semnificative între maxime şi minime. Tocmai această situaţie face extrem de dificilă elaborarea sistemului. Dacă, la întrebarea cum se poate pleca în rezolvarea lui, este greu de dat un răspuns, în schimb, se poate spune că, aşa cum s-a pornit, nu este un drum rezonabil.
Să nu uităm cum s-a ajuns aici. FMI a cerut guvernului să limiteze ponderea cheltuielilor de personal în totalul cheltuielilor publice. Ce face guvernul? Stabileşte raportul de 1 la 15 între maxim şi minim şi promite ca în următorii patru ani să nu avem reduceri salariale, deşi acum raportul e de 1 la 70. Asta înseamnă că salariile mici vor creşte în aceşti ani de peste 4 ori pentru a se ajunge la raportul promis, asta în condiţiile în care salariile mari stau pe loc. Greu, foarte greu de crezut că această aritmetică va permite diminuarea ponderii cheltuielilor de personal. Mai mult, de vreme ce o parte dintre sporuri vor intra în salarii, sectorul public poate răsufla uşurat: salariile vor continua să crească. Dacă la aceasta adăugăm şi faptul că s-a convenit cu sindicatele să nu avem disponibilizări, cel puţin în acest an, e imposibil ca prevederea convenită cu FMI să fie respectată.
Şi atunci, la ce bun o Lege a salarizării unice făcută în regim de urgenţă? Neglijând celelalte principii şi accentuând chestiunea echivalenţei de funcţii, guvernul pune în centrul atenţiei întrebările legate de rolul social al categoriilor bugetare, intrând într-o discuţie care ar trebui să dureze ani, nu săptămâni, pentru că la 30 iunie legea trebuie să fie elaborată. În schimb, economisirea şi eficienţa, cele două chestiuni care ar trebui să guverneze cheltuirea banilor publici, devin secundare. Adevărul e că, oricum va întocmi guvernul această lege, tot vom avea parte de mişcări sindicale. Atunci, măcar principiile eficienţei ar fi trebuit impuse, de vreme ce cele ale echităţii sociale oricum vor fi contestate.
