Spirala datoriilor statului către el însuşi, sufocată de criză

La fel ca orice altă ţară europeană, România trebuie să se pregătească să trateze o posibilă contaminare de la criza elenă, în cazul extrem în care Atena se predă şi declară faliment. Dar, spre deosebire de alte ţări europene, România trebuie să-şi trateze, într-un final, propriile surse de instabilitate. În acest moment, una dintre aceste surse de instabilitate economică este portofoliul de datorii pe care companiile statului le-au acumulat faţă de furnizori, bugetul de stat şi bugetele de asigurări sociale, aşa-numitele arierate. Aceste arierate au ajuns la un nivel ameţitor, care depăşeşte 3,5% din produsul intern brut (PIB), deşi nu sunt contabilizate statistic toate datoriile companiilor gestionate de stat faţă de furnizori. Deja nu mai avem un cerc vicios, ci o spirală a datoriilor companiilor neprofitabile ale statului, în care sunt atrase şi firmele cu care acestea fac afaceri, creând, astfel, un perfect blocaj financiar, primul pas către falimentul partenerilor statului.

În sine, punguţa de arierate reprezintă mai mult de trei sferturi din banii cheltuiţi de sistemul sanitar şi jumătate din factura de salarii a sistemului public al ţării. Cu alte cuvinte, ne-am furat căciula timp de 20 de ani şi am ţinut în viaţă, pe cheltuiala contribuabililor, un eşec.

În scrisorea de intenţie pe care a transmis-o directoarei FMI, Christine Lagarde, Guvernul României povesteşte despre un calendar de reforme, despre iniţierea procedurilor de vânzare a unor bucăţi din companiile statului. În unele cazuri, cum ar fi Tarom, este clar însă că nu există o preferinţă pentru vreo metodă de privatizare anume, încă existând opţiuni diferite fie pentru o listare la bursă, fie pentru vânzarea unui pachet semnificativ de acţiuni către un investitor strategic. Atenţie, însă, România nu este singurul stat din regiune care vrea să-şi vândă compania de transport aerian. Polonezii au un scenariu de privatizare a companiei naţionale LOT care s-a amânat succesiv, în ultimii ani, inclusiv în 2011. Ultimul termen avansat de autorităţile de la Varşovia pentru vinderea LOT este primul trimestru din 2012. Până atunci, compania se află într-o activitate febrilă de deschidere de noi trasee, restructurare şi îmbunătăţire a situaţiei financiare.

Singura certitudine rămâne vânzarea, previzibilă, a unui pachet de 15% din acţiunile Transelectrica prin Bursa de Valori Bucureşti, însă exerciţiul este simplu, deoarece compania este deja listată acolo, pe piaţa de capital românească. În rest, se mai fac încă evaluări privind modalitatea de privatizare sau de rezolvare a chestiunii portofoliului de datorii. Încercarea eşuată de a vinde 10% din Petrom arată însă că momentul nu este favorabil vânzărilor spectaculoase pe pieţele de capital.

Dar programul de privatizare trebuie continuat, deoarece rămâne singura şansă ca România să poată micşora deficitul fiscal la nivelul de 3% din economie, aşa cum este aproape obligată de exerciţiul procedurii de deficit excesiv. Pe de altă parte, anul viitor pierderile unui grup dur de companii ineficiente vor intra în calculul deficitului bugetar, deoarece, în ultimii trei ani, mai mult de o treime din pierderile acestora au fost plătite de către stat. S-a strâns deci laţul în jurul companiilor ineficiente.

Primejdia cea mai mare o reprezintă ameninţarea instabilităţii externe, cu Grecia în prim plan. Niciuna dintre soluţiile de rezolvare rapidă a problemei elene, care ar presupune declararea incapacităţii de plată sau ieşirea din zona euro, nu vor fi confortabile pentru statele din jur. Neîncrederea în economiile fragile şi corupte va căpăta proporţii gigantice, într-o asemenea situaţie.

Pe de altă parte, România intră în linie dreaptă într-un traseu electoral, ceea ce va adăuga oricărei tentative de privatizare o doză importantă de risc politic. Anul electoral funcţionează ca o barieră locală în faţa restructurării şi privatizării, pe de o parte, deoarece investitorii se tem că în România va exista, ca de obicei în istoria recentă, o lipsă a continuităţii politicilor anunţate de guvernul actual, pe de altă parte, deoarece lupta sindicală renaşte în sezoanele electorale. Investitorii vor avea oricum ezitări să cumpere un pachet de acţiuni, fie el şi de control, câtă vreme butonul de manevră rămâne la acţionarul majoritar, care este statul. Iată de ce ar trebui să prindă contur clar ideea angajării unor echipe de manageri privaţi, care să gestioneze în condiţii precise companiile statului. Dacă statul va semna cu aceştia aranjamente contractuale în care performanţele sunt bine precizate, recompensele sunt rezonabile, iar libertatea de a lua decizii este asigurată, atunci este posibil un reviriment al afacerilor statului, ceea ce ar face din companiile respective o investiţie atractivă. Până atunci însă, companiile statului sunt nişte redute misterioase ale unor afaceri opace. Nu ştim cum fac banii, care sunt partenerii de afaceri, cum şi-i selectează, pe ce criterii şi, mai ales, nu ştim cum îi cheltuie.

Niciun investitor serios nu-şi plasează banii într-o afacere plină de mister. Chestiunea greacă este însă în acest moment o bombă cu ceas. Dacă va exploda, va ruina speranţele de creştere economică ale ţărilor din jur, inclusiv ale României. Spirala datoriilor statului către el însuşi se va sufoca în criză, dar tot noi vom achita nota de plată. Iată de ce intenţiile scrise pentru uzul FMI sunt, în general, optimiste. //