Pe aceeași temă
Guvernul respectă litera acordului cu FMI, dar este departe de spiritul lui. Acesta ar presupune o altă aşezare a sectorului public, şi nu doar atingerea mai mult sau mai puţin clară a unor obiective punctuale.
Pe măsură ce trece timpul şi odată cu el se scurg şi banii de la FMI, apare tot mai acut senzaţia că nu facem de fapt decât să bifăm nişte obiective, în timp ce neglijăm cel mai important efect posibil al acestui acord. Asta, mai ales dacă privim setul de măsuri ca un proces coerent de restructurare a sectorului public, şi nu doar ca un acord de împrumut cu câteva condiţionalităţi formale. Şi, în fond, aceasta este chestiunea esenţială. Pentru ce ne-am împrumutat cu aproape 20 de miliarde de euro de la FMI, UE şi BM? Pentru a putea suplini un gol de finanţare care s-a produs în mod vădit anul trecut şi continuă la un nivel mult mai redus anul acesta sau e ceva mai mult de atât? Iniţial, intenţia era minimală, iar suma maximală.
Economia românească funcţiona pe deficite de cont curent remarcabile, de aproape 16 miliarde şi, anul trecut, pieţele erau blocate, investiţiile suspendate, remiterile puse sub semnul întrebării. Pentru ca această economie să nu colapseze şi criza globală să nu ajungă şi o criză monetară, s-a apelat la împrumutătorul de ultimă instanţă, la FMI. Deficitul acela uriaş s-a resorbit uimitor de repede, aproape inexplicabil. Provenienţa lui, înaintea împrumutului, era două treimi privată şi o treime publică. Componenta privată s-a spulberat în întregime, rămânând cea publică. Motivaţia iniţială a împrumutului – să salvăm o economie structurată prost, pe baza unor fonduri volatile (credite, investiţii, transferuri) – nu se mai susţine. Şi de aici încolo a intervenit FMI, cu vechea lui metodă de limitare a cheltuielilor statului, a unui stat prea scump pentru o economie totuşi prea slabă.
Chestiunea economiei fără bani a trecut pe planul doi şi a luat prim-planul programul de restructurare a sectorului public, pentru ca pe viitor să nu mai aibă, la rândul său, contribuţia decisivă într-o criză locală şi să nu mai ajungă să sufoce o economie subţire. Cu excepţia semnificativă a prevederilor legate de sectorul bancar, toate celelalte prevederi ale acordului stand by au acest scop, de a face sectorul public mai suplu, de a oferi o punte de finanţare pentru a ajunge la o altă formă, fără să dea peste cap economia. Dar, în timp ce ne pregătim să trecem de jumătatea acordului - nu se întrevăd piedici serioase în eliberarea tranşelor 3 şi 4 –, pierdem din vedere această finalitate.
Guvernul respectă, e drept, în linii mari, litera acordului, dar este departe de spiritul lui. Cum este posibilă această anomalie, de vreme ce suntem relativ în grafic în ceea ce înseamnă obiectivele punctuale care trebuie atinse?
Reperele acordului cu FMI sunt o serie de prevederi cantitative (deficitul pe anul trecut, garanţii de stat, reajustările specifice), câteva constrângeri legislative structurale (salarizarea unică, Legea pensiilor, capitalizarea bancară etc.) şi o serie de repere calitative (nivelul arieratelor etc.). Fiecare dintre aceste chestiuni trebuie făcută până la anumite date şi presupune o serie de paşi şi o serie de modalităţi de aplicare. Guvernul respectă în mare măsură aceste criterii, aşa că acordul merge mai departe.
Respectă sau, propriu-zis, trage cheltuielile în temă, face modificările ca să îndeplinească constrângerile formal. Să luăm Legea salarizării. Impune nişte grile, dar ele sunt prea largi; elimină sporurile, dar le include în salarii; elimină posturi, dar nu aeriseşte sistemul, după cum se vede din celebra polemică că reducem posturi sau angajaţi; desfiinţează agenţii, dar comasează structuri. În fond, avem un clasic exemplu negativ, în care suma părţilor ajunge să fie mai puţin decât întregul! Există şi o mare poartă de salvare cantitativă: salariile în sectorul public trebuie să scadă de la 9 la 7% PIB abia în 2014! Constrângerea deficitului şi moratoriile de majorare a salariilor sunt ceea ce ţine în frâu cheltuielile acum, dar de la anul nu mai există! Iar această constrângere nu duce însă şi la „raţionalizarea structurii instituţionale a sectorului public“ sau „o mai bună direcţionare a programelor de asistenţă socială“, cum se spune în acord. Deşi guvernul face gesturile în această direcţie, schimbările nu sunt de natură să confere o nouă dimensiune a statului. Acest lucru este perceput şi de FMI. Ce va urma?
În termeni tehnici, „condiţionalităţi noi“ în scrisoarea care va fi semnată săptămâna asta. Unele se pot intui din acordul de bază: reforma administraţiei fiscale, constrângeri ferme pe arierate şi întreprinderi de stat, cu sancţiuni pentru manageri, o lege a răspunderii fiscale probabil ceva mai clar definită. Ce poate aduce în plus pentru schimbarea fondului problemei: propensiunea spre deficit şi supradezvoltare a aparatului de stat? Indiciile sunt puţine, deocamdată, şi vizează, în mod ciudat, sectorul bancar. Ce ar însemna asta? Constrângeri de creditare (prin provizionare şi alte prevederi tehnice) atât pentru evitarea supraîndatorării sectorului privat, cât şi a statului? Ar fi binevenite. Pentru că de ce semn mai concludent este nevoie care să arate că statul nu se simte mai bine, în ciuda tuturor schimbărilor, altul decât creşterea exponenţială, dublarea propriu-zisă a datoriei publice, fără ca de pe urma ei să se vadă ceva? Sau nimic altceva decât nişte salarii şi pensii plătite chinuit. //
Cuvinte cheie: FMI, acord, imprumut, cheltuieli, cont curent
