Pe aceeași temă
Îmi manifestam cu ceva timp în urmă scepticismul cu privire la eficienţa Summit-ului de la Copenhaga, recent încheiat, la care au participat delegaţi din 193 de ţări. Rezultatul la care s-a ajuns, după 12 zile de negocieri, îmi îndreptăţeşte, cred eu, amintita prudenţă.
Astfel, Acordul Final de la Copenhaga este un exerciţiu al compromisului şi o declaraţie de intenţii, datorat în special negocierilor făcute pe ultima sută de metri între câţiva actori cheie (Statele Unite, China, Uniunea Europeană, India). Acest acord de principii pretinde ţărilor dezvoltate precum şi ţărilor în curs de dezvoltare să-şi afirme în scris angajamentele de reducere a gazelor cu efect de seră până la sfârşitul lunii ianuarie 2010, dar nu fixează nicio dată limită dincolo de care emisiile poluante vor trebui efectiv să scadă. Totodată, sunt prevăzute 30 de miliarde de dolari ca ajutor pe termen scurt (în următorii 3 ani), apoi se preconizează o creştere a acestei sumei pentru a se ajunge la 100 de miliarde de dolari până în 2020, sume destinate mai ales statelor vulnerabile, sărace, pentru a le ajuta să se adapteze la dificultăţile provocate de schimbările climatice. De asemenea, se doreşte ca temperatura medie globală să nu crească cu mai mult de 2 grade. Nimic despre surse alternative de energie sau despre renunţarea la modelul actual de dezvoltare economică.
Demn de remarcat este faptul că respectivul acord, cu toate carenţele sale, este practic consecinţa directă a discuţiilor purtate între liderii Statelor Unite, Chinei, Braziliei, Indiei, Africii de Sud şi statelor Uniunii Europene, fapt sugestiv ce simbolizează exact clivajul politic creat între cele 193 de ţări prezente la Summit.
În ceea ce priveşte atitudinea principalilor actor, avem pe de o parte Uniunea Europeană, care – spre deosebire de alte capitole – reuşeşte ca în problemele de mediu să aibă o voce unitară, fiind capabilă să prezinte la summit valori exact şi intenţii ferme de reducere a poluării (20% până în 2020). Apoi, Statele Unite, sub impulsul administraţiei Obama, încearcă să recupereze terenul pierdut şi imaginea destul de şifonată ca urmare a refuzului semnării Protocolului de la Kyoto şi a neimplicării mai ferme în stoparea emisiilor de gaze cu efect de seră. În cele din urmă, China, statul cu o economie ce cunoaşte an de an ritmuri de creştere ameţitoare (9-10%) a detronat SUA din poziţia de cel mai are poluator, dar politicile sale de mediu lasă mult de dorit sub toate aspectele, începând cu cel tehnologic şi terminând cu voinţa politică.
Astfel, din postura de cei mai mari doi poluatori – 51% din total – Statele Unite şi China au primit cea mai consistentă doză de criticism în legătură cu ezitărilor lor de a stabili un calendar şi limite mai ferme a emiterilor de gaze cu efect de seră. China nu a dorit supervizori independenţi pe teritoriul naţional, Uniunea Europeană nu a dorit mărirea pragului de reducere a dioxidului de carbon dincolo de valorile stabilite „în familie”, Statele Unite nu a dorit să se ajungă prea departe în nicio direcţie – din raţiuni evidente, de natură politică şi economică. Statele africane au cerut mai multe fonduri pentru a limita poluarea atmosferică, însă întâmpină dificultăţi majore în a garanta transparenţa cheltuirii acestor bani în scopurile convenite iniţial. De altfel, statele africane – sărace şi foarte sărace, cu excepţia Africii de Sud – posedă un lung istoric de corupţie şi deturnare de fonduri. Este extrem de dificil a se armoniza limitarea emisiilor de dioxid de carbon cu dezvoltarea economică pe care majoritatea ţărilor lumii şi-o doresc.
În ciuda optimismului de circumstanţă afişat de secretarul general al ONU, Ban Ki-Moon, grupul numeros al celor ce sperau la mai mult de la Summit-ul de la Copenhaga va fi cu siguranţă dezamăgit, văzând în prezentul acord doar o perdea de fum, menită să acopere o realitate deloc confortabilă. Pe de altă parte, pesimiştii se pot considera oarecum satisfăcuţi, sperând că discuţiile de la Copenhanga se vor concretiza într-un tratat cu caracter de obligativitate pentru toate părţile implicate, cândva în viitor. Cert este că înţelegerea de la Copenhaga reprezintă un pas înainte înspre conştientizarea - şi chiar o rezolvare parţială - a problemelor de mediu cu care se confruntă statele lumii, interconectate în ceea ce numim economia globală. Spre deosebire de numeroase alte teme ce au suscitat atenţia comunităţii internaţionale de-a lungul ultimilor zeci de ani, problema încălzirii globale este printre puţinele, dacă nu chiar singura, cu o anvergură cu adevărat globală şi nediscriminatorie, problemă pentru a cărei combatere este nevoie de eforturile conjugate ale majorităţii statelor lumii. Obiectiv vorbind, tot ceea ce s-a făcut până acum în problemele de mediu, cu care se confruntă omenirea, este prea puţin. În acest sens, Intergovernmental Panel on Climate Change din cadrul ONU consideră că, pentru a anula cele mai nocive efecte ale încălzirii globale, ţările industrializate trebuie să reducă, până în 2020, emisiile poluante cu 25-40% faţă de valorile anului 1990, totul pe fondul înjumătăţirii – până în 2050 – a cantităţii globale de gaze cu efect de seră eliberate în atmosferă. În mod evident, acestea rămân nişte simple deziderate utopice, complet nerealiste în climatul internaţional actual, competitiv şi conflictual.
În loc de final, putem conchide că acordul din ziua de sâmbătă 19 decembrie urmăreşte să sporească cooperarea internaţională în probleme de mediu şi, fapt important, ia act de importanţa ajutorului acordat statelor în curs de dezvoltare în vederea problemelor anterior menţionate. Necesitatea unor întruniri ulterioare între principalii actori implicaţi, în cadru mai restrâns, apare astfel limpede şi chiar imperativă. În ce măsură negocierile viitoare se vor materializa în tratate ferme şi eficace pe termen lung, rămâne de văzut, dar se pare că o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte abordarea problemelor de mediu este mai mult decât binevenită.
