Pe aceeași temă
„Am avertizat Ministerul de Finanţe şi BNR că le voi urmări.“ Afirmaţia preşedintelui Traian Băsescu sună ca un avertisment şi ea a fost urmată de o altă serie de afirmaţii mai aspre la adresa BNR.
Desigur, preşedintele poate să spună ce crede şi să urmărească ce vrea. În schimb, nu poate nici impune, nici solicita Băncii Naţionale ceva. Mai mult, BNR a părut de ani buni una dintre puţinele instituţii funcţionale şi conştiente de rolul ei, în ciuda nereuşitelor de fixare a inflaţiei în ţintele stabilite, nereuşite pentru care poate uşor împinge responsabilitatea spre executanţii de politici bugetare şi fiscale. Dar, în ciuda acestui fapt, Mugur Isărescu şi echipa sa şi-au păstrat o bună reputaţie şi o bună colaborare cu instituţiile mult mai politizate ale României. Perspectiva aceasta critică la adresa BNR sună însă mult mai grav decât ar părea la prima vedere. Ce a reproşat preşedintele Băncii Naţionale?
În primul rând, dar mai puţin grav, ar fi că nu este predictibilă. Că BNR a mizat pe pornirea motoarelor economiei şi preşedintele chiar a crezut asta! E drept că guvernatorul a rămas ultimul optimist din ţara asta în ceea ce priveşte închiderea pe creştere a acestui an, dar, în afara declaraţiilor mai mult strategice, BNR nu a acţionat niciodată cu exces de optimism, iar analizele şi rapoartele sale nu au luat-o pe lângă realitate, ca ale altor instituţii. Predictibilitatea BNR a dat rateuri tocmai când a redus dobânda de politică monetară la 9,5%, după o lungă perioadă, dar din toată declaraţia preşedintelui rezultă că tocmai asemenea măsuri sunt cerute, şi nu criticate de preşedinte. Predictibilitatea n-a funcţionat, dar măsura a fost apreciată, aşa că nu sunt multe elemente de supărare, chiar dacă se poate cere BNR mai multă predictibilitate, pentru că nu are cum să strice.
În schimb, problema banilor care există la BNR este una controversată. La BNR există 12 miliarde de euro, bani colectaţi pe baza rezervelor minime obligatorii din lei şi valută. Sunt banii care au avut rolul să tempereze creditarea şi să diminueze în perioadele grele presiunile inflaţioniste. Acele perioade au trecut, BNR a rămas cu banii. Sunt, probabil, cele mai mari rezerve minime obligatorii printre statele care vor să treacă la euro într-un viitor apropiat: 18% în lei, 40% în valută. Şi aşa este, aceşti bani care umflă frumos rezervele valutare ale ţării, constituind cam jumătate din ele, nu aparţin Băncii Naţionale. Odată cu coborârea rezervelor, banii se vor întoarce spre băncile comerciale. Iar reducerea e inevitabilă, dacă se mai doreşte intrarea în 2014 în zona de convergenţă euro, unde rezervele sunt de 2%. Asta înseamnă că, în decurs de maximum 5 ani, BNR va elibera aproape 12 miliarde de euro din rezerve. Câţi bani primeşte BNR până în martie 2011 de la FMI, bani care rămân la bancă? 12 miliarde!
Altfel spus, BNR ar fi avut nevoie de bani de la FMI şi în condiţiile în care nu am fi avut o criză. Nu de aceeaşi sumă, dar, cum aceşti bani sunt cei mai ieftini de pe piaţă, dacă proiectul de trecere la euro se dorea unul real, rezervele trebuiau oricum coborâte şi golul de valută compensat pentru a preîntâmpina un atac la leu pe ultimii metri. Aceasta este, pe scurt, povestea acestor bani pe care i-a ochit preşedintele. Şi acest lucru, înlocuirea lor treptată, este singurul care se poate face cu banii FMI. Banii de la BNR, fără să o spună explicit, dar implicit a sugerat-o preşedintele, ar putea intra mai rapid în economie şi ar putea susţine astfel creditarea. Mecanismul ar fi simplu, dacă ar funcţiona. O reducere de câteva puncte procentuale, ceva mai rapidă, ar permite băncilor să aibă lichidităţi mai mari şi ar fi atunci cumva nevoie să plaseze mai uşor aceşti bani. Cel puţin acesta este scenariul ideal. De aceea, pe de altă parte, se fac în permanenţă presiuni la adresa băncilor pentru a nu scoate bani din ţară. Se iau angajamente, se semnează scrisori, se critică intens politicile băncilor, doar-doar băncile vor fi convinse să dea credite.
Ar fi minunat ca lucrurile să se întâmple aşa de simplu. Dar, oricât ar presa preşedintele, oricât s-ar supăra pe bănci, a impune acest mod de funcţionare este ca şi cum am considera că băncile sunt instituţii de binefacere. Sau, altfel spus, a le pune să rişte major şi inutil. Pentru că a da masiv credite în perioadă de criză este un risc major. Pe care băncile nu pot fi şi nici nu trebuie forţate să şi-l asume. La acest risc se mai adaugă unul pe care acest scenariu l-ar induce. Marele câştig al acestor luni este stabilitatea cursului de schimb. Cursul de schimb reprezintă, în continuare, principala îngrijorare pentru economia românească, şi nu lipsa creditării. Orice afectare a ei e riscantă, prea riscantă. Aşa cum e şi presiunea care începe să se simtă la adresa BNR. La bancă se fac paşi mici, iar politicienii vor paşi iuţi. E o diferenţă totală de perspectivă: politicienii, în frunte cu viitorul candidat Băsescu, vor paşi rapizi, chiar dacă ei nu au forţa visată, pentru simplul motiv că aşa îşi arată muşchii. La BNR ritmul e altul, şi numirile din consiliul de administraţie din august nu trebuie să-l schimbe, pentru a forţa nişte scenarii ideale, dar ireale. //
