Pe aceeași temă
Guvernul trebuie să accepte că sistemul public nu mai poate fi protejat de criză ca până acum. Banii din noua tranşă a FMI
riscă însă să mai acorde câteva luni de protecţie.
Prevederile noului acord cu FMI nu sunt nimic altceva decât expresia eşecului unei guvernări. O guvernare care şi-a propus să limiteze efectele unei crize financiare şi economice, pe care, desigur, nu a determinat-o şi de care nu e vinovat. Dar de care este responsabil. Responsabil, în sensul în care de opt luni acest acord este principalul, dacă nu singurul, act important de guvernare. Acordul a limitat efectele financiare ale crizei şi a adus o anumită stabilitate bugetară. Dar, evident, nu a fost suficient. Starea economiei a fost de la o lună la alta mai proastă şi încă nu se întrevede o îmbunătăţire. Starea finanţelor ţării nu a putut decât să urmeze ritmul împiedicat al economiei. Pe şase luni, guvernul a încercat să prezinte lucrurile în termeni liniştitori. De fapt, în timp ce economia gâfâia din greu, guvernul nu a făcut altceva decât să prezinte lucrurile în termeni liniştitori şi să se contreze pe mize mici între componenta PD şi cea PSD a guvernului. La şase luni, Ministerul Finanţelor a venit cu datele unui deficit în linie cu prevederile acordului, dar un deficit tras în temă, apărut ca urmare a unor plăţi împinse spre trimestrele următoare pentru a da bine în poză. La fel, şi veniturile bugetare au fost aduse la un minus 5% faţă de anul trecut.
Neaşteptat de bune, la prima vedere, dar, dacă se adaugă deflatorul PIB anual de vreo 10 procente, scăderea corelată este una realistă de 15%. Extrapolând această evoluţie, rezultă un minus de vreo 4 miliarde de euro la buget pentru anul acesta, un minus care spune clar că politica stabilităţii pe care guvernul şi-a propus-o a eşuat. De ce? Primul răspuns ţine de incapacitatea de a determina gravitatea crizei şi a efectelor ei în economia românească. Cea mai bună imagine a acestui eşec este dată de prăbuşirea efectivă a comerţului. Şi, dincolo de această ajustare bruscă şi dureroasă a economiei, binevenită din considerente macroeconomice, pentru regăsirea unor echilibre, ea spune multe despre starea economiei, incapabilă să mai facă paşi înainte şi să plătească taxe şi impozite. Comerţul aducea şi TVA şi permitea profituri, ambele componente de bază ale fiscalităţii fiind dramatic afectate. Apoi, vine eterna indecizie guvernamentală. În opt luni, guvernul nu a luat nicio măsură de reformă reală a sectorului public, deşi ştia de la bun început că aici este o problemă reală. Legea salarizării unice a fost întocmită de la considerente total greşite – în formula negociată este nevoie de o creştere a ponderii cheltuielilor cu salariile –, iar restructurarea aparatului public a bătut pasul pe loc. Premierul Boc nici nu ştia numărul agenţiilor până când nu a venit Fondul şi, iată, cu reprezentanţii lui prin preajmă, a anunţat restructurări. Nu în ultimul rând, eşecul poate fi pus şi pe lipsa măsurilor anticriză. După lungi discuţii cu patronatele şi cu mediul de afaceri, nu s-a găsit nicio măsură funcţională importantă.
Deşi la modul cum arată finanţele ţării, lipsa de imaginaţie guvernamentală şi presiunile la care este supus bugetul, este de mirare că nu avem un TVA mărit sau o renunţare de jure la cota unică. Întrebarea este dacă a doua tranşă de la Fond, în actualele condiţii, nu face decât să mai prelungească cu 1,9 miliarde de euro perioada de indecizie şi nehotărâre actuală. Cum banii vor intra direct la buget, posibilitatea de a trage de timp este reală. O tragere de timp fără sens în fond, pentru că, din noiembrie încolo, nu mai există nicio posibilitate de a câştiga timp, iar economia europeană şi apetitul pentru risc nu se vor corecta până atunci, pentru a trage cumva economia. Guvernul a propus un nou calendar, cu termene clare şi precise, dar divergenţele din coaliţie fac greu aplicabile noile termene. Guvernul însă este condamnat să acţioneze. Costurile crizei au fost plătite până acum doar de mediul privat. Şi au fost plătite substanţial, cu peste 200.000 de şomeri şi scăderi de venituri de 10–15%. Faptul că aceste ajustări nu au ajutat prea mult economiei vine din cauză că, pe partea componentei publice, nu s-a întâmplat nimic: nici şomeri, nici reduceri de venituri! Marea dramă a guvernării româneşti este că s-a produs o ruptură irevocabilă între sectorul public, protejat, ineficient şi obez, şi sectorul privat, tensionat, expus şi suferind. Avem un guvern doar pentru administrarea statu quo-ului sistemului public, iar formula finanţării deficitului cu banii FMI pentru pensii şi salarii confirmă încă o dată faptul că guvernarea în România a ajuns să fie un exerciţiu discriminatoriu, deci incorect. //
