Pe aceeași temă
De câteva zile, presa a descoperit un mare secret: faptul că BNR a cheltuit o grămadă de bani pentru menţinerea cursului în ultimele nouă luni. S-a avansat şi o sumă: 4,5 miliarde de euro, care a fost apoi asociată cu tranşa FMI. Chestiunea este că toată această „surpriză“ apare doar pentru că avem cu toţii memoria scurtă.
Tranşele Fondului au tocmai acest rol: de a ajuta păstrarea stabilităţii cursului, permiţând dezvoltarea altor mecanisme pentru activarea economiei. Problema care nu se pune, dar ar trebui, este dacă costul acestei stabilităţi este unul sustenabil sau nu cumva exagerat. Împrumutul cu Fondul a primit acordul public cvasiunanim după episodul atacului împotriva leului de la începutul lunii octombrie 2008. Până atunci, de la preşedinte la guvernator, împrumutul a fost văzut ca un semn de slăbiciune sau de incapacitate administrativă. Atacul a fost respins cu costuri inevitabile apoi, dar a urmat o perioadă de devalorizare şi, într-un context politic local agitat şi unul internaţional de criză financiară, leul a depăşit bariera de 4 lei pentru un euro la sfârşitul anului.
Apoi, într-o lună şi jumătate, a mai pierdut 15% într-o altă perioadă foarte grea pentru toate monedele emergente. Statele est-europene s-au confruntat atunci cu puternice presiuni pe curs, cauzate toate de acelaşi scenariu al băncilor vestice cu deficite de lichiditate şi care încercau să întoarcă acasă orice euro. Leul a scăpat chiar bine în acea perioadă, în timp ce zlotul pierdea 40%, iar forintul 30%. Cu siguranţă că leul a beneficiat de sprijinul Băncii Naţionale, dar şi de impactul logic şi psihologic al acordului cu FMI, care a transmis în piaţă ideea că la nivelul BNR vor exista resurse financiare care îi pot permite acţiuni directe sau indirecte de infuzie sau retragere de bani în piaţă, cum de altfel banca a şi făcut. Acea perioadă a pus presiune pe rezerva valutară şi, dacă suma este sau nu confirmată de cifrele bancare, rămâne în schimb certitudinea că, în perioada octombrie–martie, s-au tocat cei mai mulţi bani pentru curs, un curs care, de trei luni, este între 4,18 – 4,25.
De ce s-a optat pentru acest mecanism? Pentru că pe această cale se puteau atinge două obiective. Pe lângă stabilitatea cursului, odată cu găsirea de noi resurse pentru rezerva valutară, cele din împrumut (singurele posibile de altfel într-o perioadă de scădere economică), s-au creat condiţiile eliberării de bani din rezervele minime obligatorii şi reducerea de dobândă. Băncile au putut şi să întoarcă bani spre ţările de origine, şi să dispună de fonduri pentru creditare. Acordul mediat de Fond pentru păstrarea liniilor de creditare la un anumit nivel a mai temperat presiunea pe transferuri şi cercul monetar a fost completat.
Limitele mecanismului monetar sunt evidente. Atât se poate face prin politici monetare. Mecanismul a funcţionat parţial. Apar însă trei întrebări legate de eficienţa acestui mecanism. Prima se referă la ce fac băncile cu banii care ar intra pe creditare. În mare măsură aceşti bani se duc în credite guvernamentale. De la începutul anului, Ministerul de Finanţe a atras 10 miliarde de lei din piaţă şi, la aşa o cerere, nu e de mirare că am avut un curs stabil, chiar dacă, în ultimele luni, BNR nu a intervenit masiv.
Creditul guvernamental a crescut, faţă de acum un an, cu aproape 200%. Cifra aceasta ar trebui să sperie mai mult decât suma mai mare sau mai mică pusă pe seama sprijinirii cursului. Se poate spune atunci că banii Fondului au ajuns să fie utilizaţi indirect pentru… salarii şi pensii, de vreme ce traseul a fost acesta: banii Fondului, în locul celor din rezerve, care au ajuns la bănci şi de aici prin împrumut la Ministerul de Finanţe pentru salarii şi pensii. Se vor întoarce parţial şi mult mai târziu, prin taxe, la Finanţe…, dacă se vor întoarce. Dar acest mecanism a avut darul să menţină cursul.
BNR a spus, în repetate rânduri, că menţinerea cursului nu e un obiectiv ca atare, dar nu poate ignora evoluţia. În schimb, inflaţia da. În contextul actual, inflaţia se prăbuşeşte şi deficitul de cont curent se amputează, nu se ajustează. Cele două probleme ale BNR se rezolvă fără ca BNR să fie implicată cumva. De aceea, a doua întrebare este dacă nu cumva BNR a fost prea atentă la curs în lipsă de alte obiective şi, iată, a ignorat mecanismele principale ale politicii monetare pe care le are la dispoziţie: reducerea dobânzii şi a rezervelor, mai rapidă şi mai puternică. Pe 4 august, BNR are ultima şansă să mai taie din ele drastic. Dacă nu cumva e deja prea târziu. Riscul este ca, tăind din ele, cursul să sufere.
Cum a treia întrebare de care vorbeam este costul acestui curs, care este, din păcate, nesustenabil şi aceasta pentru că reglajele de venituri şi productivitate nu s-au produs la nivelul aşteptat. La nivel de salariu, suntem în mod paradoxal în creştere cu aproape 10% faţă de anul trecut, ceea ce înseamnă că nu pierdem în continuare la capitolul productivitate, cel care poate aduce o creştere în valoare reală a monedei naţionale. Dacă este aşa, atunci cum poate, fără respiraţie artificială, leul să se întărească sau să rămână stabil? Nu poate! Fără cererea de lei din piaţa finanţelor, leul va scădea. Obsesia naţională, numită evoluţia cursului, ar putea fi plătită scump. //
