Pe aceeași temă
Imediat după plecarea delegaţiei FMI, guvernul a scos la vedere propunerea de restructurare a sectorului energetic. O propunere aprobată de altfel în CSAT şi în jurul căreia nu se învârt decât confuzii şi sloganuri.
Chestiunea strategiei de siguranţă naţională, votul în CSAT şi deciziile administrative amestecă unităţi, învârt fonduri şi confuzează piaţa. Dar a lua asemenea decizii în CSAT e, până la urmă, firesc, dacă se ţine cont de retorica bizară pe baza căreia se face restructurarea, una naţionalistă de secol XIX, fără nicio legătură cu economia secolului XXI: „promovarea identităţii energetice naţionale“, creşterea independenţei energetice, construcţia unor companii puternice pe piaţa regională etc. Desigur, se vorbeşte şi de investiţii şi de costuri şi mai ales de păstrare de locuri de muncă, dar, atunci când obiectivele ţin de logica patriotismului de faţadă, logica economiei concurenţiale nu-şi mai are locul. Cu atât mai mult cu cât întreaga restructurare nu are mai nimic de a face cu pieţe regionale sau identităţi naţionale, ci pur şi simplu cu piaţa noastră internă. De vreme ce, tehnic, nu putem exporta mai mult de 10% din producţia de energie, gazele sunt pe sfârşite, iar cărbunele ineficient, despre ce pieţe regionale vorbim?
Aşadar, cu avizul CSAT, guvernul vrea să formeze două struţocămile energetice a căror structură şi motivaţie rămân la nivel de principii generale (şi chiar acelea discutabile), în ciuda tuturor criticilor venite de la experţii independenţi în domeniu. Prima companie cuprinde complexurile energetice Turceni, Rovinari şi Craiova, Hidroelectrica Slatina şi Vâlcea, energia nucleară de la Cernavodă, SNLO Lignit Oltenia şi o parte din Electrica (34% nuclear, 10% hidro, 56% termo şi va deţine 48% din piaţă). A doua cuprinde cea mai mare parte din Termoelectrica, Hidroelectrica cu Porţile de Fier şi alte centrale, CNH, Romgaz, restul din Electrica (38% hidro, 62% termo, 44% din totalul producţiei). Ce rezultă din această restructurare sunt două companii care vor face legea pe piaţa energiei, dar legea lor nu pare a fi cea a preţurilor mai scăzute pentru consumator şi capacitatea de a investi mai departe pentru o producţie eficientă.
În primul rând, vedem de pe acum dificultatea de a face rost de fonduri publice pentru dezvoltarea investiţiilor la Cernavodă 3 şi 4. Şi aici vorbim de contribuţii private. Cum se vor găsi bani publici pentru celelalte entităţi, de vreme ce cele eficiente au fost amestecate cu cele ineficiente? Vor mai fi, în aceste condiţii, posibile investiţiile din surse private? Greu de crezut, de vreme ce vorbim de „identitate naţională“. Mai mult, cele două entităţi au adunat companii cu datorii imense (Termoelectrica – peste 500 de milioane, iar CNH – peste 3 miliarde lei) şi nu e deloc clar ce se va întâmpla cu aceste datorii. Dacă nu cumva scopul acestui amestec este doar acela de a mai rostogoli la nesfârşit aceste datorii imposibil de plătit şi de a mai oferi o serie de alte subvenţii încrucişate unor entităţi care, altfel, nu ar avea cum să mai supravieţuiască fără concedieri masive şi investiţii substanţiale. CNH e în prima categorie (mai ales că de la anul guvernul nu-i mai poate oferi subvenţii), iar complexurile energetice, în a doua. Fără bani, sucombă.
Consecinţa cea mai firească a apariţiei acestor monştri este scumpirea preţurilor la energie. Fie pentru a-şi păstra costurile, fie pentru a-şi susţine investiţiile, costurile nu pot decât să crească. Studii comparative europene au arătat că, cu cât piaţa este mai concentrată în unităţi mari, cu atât preţurile sunt mai mari, şi România începe să facă paşi în această direcţie, după ce reuşise o liberalizare rezonabilă a pieţei. E drept, politica unică europeană nu reuşeşte să se impună, ţări ca Germania şi Franţa păstrând cvasimonopoluri antipatice, ceea ce nu are cum să stârnească entuziasmul oficialilor noştri de a continua reforma sectorului. O reformă care, cel puţin pe energia electrică, avea în prim plan bursa de energie. Boicotată aproape la înfiinţare, OPCOM a reuşit anul trecut să faciliteze tranzacţia a 36% din cantitatea de energie. Noile companii cu preţuri mari şi control de producţie nu pot fi extrem de încântate de asemenea tranzacţii.
Coşul de energie pe care îl propun sigur va mai tempera entuziasmul pentru achiziţiile de energie hidro ieftină, dar nu are cum să fie competitiv în lipsa banilor de investiţii şi a limitării pierderilor din găurile înglobate în structură. În plus, soarta contractelor preferenţiale de la începutul anilor 2000, cele 11 contracte ale „băieţilor deştepţi“, nu pare a fi pusă sub semnul întrebării şi achiziţia de energie cu 50% sub preţul de pe bursă şi aproape 70% din cantitate va continua. Administrate de stat, sub controlul ministerului, grupate confuz pentru a subvenţiona sau ascunde pierderi, cele două entităţi lasă loc şi pe mai departe „băieţilor deştepţi“. Apariţia lor a fost posibilă în climatul de confuzie interesată a anilor 2000. Perioada începe să semene cu cea de acum, cu conducere determinată politic la nivelul companiilor, subordonată intereselor, şi nu economiei. Ce dovadă mai bună în acest sens decât nominalizarea la conducerea uneia dintre companii a lui Mihai David, fostul apropriat al PSD, utilizat în diferite posturi de sinecură (fie la Eximbank, fie secretar de stat, acum „specialist“ în energie), dar care a trecut graţios în barca PD-L? //
